Supă de pui pentru suflet – Povestiri despre credinţă - Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Amy Newmark, carte

4900 Lei
(TVA inclus)
in stoc
30 zile
DIV127-CRT261884

Cartile nu sunt incluse in promotie!

  • Beneficii
  • Livrare
  • Metode de plata
  • Magazin in Bucuresti
    • — 30 de zile drept de retur GRATUIT!
    • — Transport gratuit peste 199 lei
    • — Certificat garantie si conformitate
    • — Plata in rate
    • — Program de fidelizare
    • — Deschidere colet la livrare
    • — Notificari prin SMS
    • — Firma autorizata ANPC
    • — Oriunde in Romania prin curier rapid
    • — Cost transport: 9,99 lei Easybox, 15 lei DPD si Sameday / 18 lei Fan Courier
    • — Peste 199 lei transport gratuit
    • — Livrare in 1-3 zile
    • — Ramburs la curier
    • — Online cu card bancar
    • — Plata cu cardul la easybox
    • — Plata cu cardul la FANbox
    • — Plata in magazin
  •  0766613696

    Harta magazin StoneMania Bijou Bucuresti

 Supă de pui pentru suflet – Povestiri despre credinţă
101 poveşti inspiraţionale despre speranţă, devotament, credinţă şi miracole

Această carte din seria Supă de pui pentru suflet se axează pe poveşti despre credinţă, speranţă, miracole şi devotament, care îţi vor aduce bucurie în suflet.

Descriere

Poveştile adevărate, scrise de oameni obişnuiţi, au darul de a vă uimi, inspira şi amuza totodată. Multe dintre ele sunt poveşti despre rugăciuni la care s-a răspuns ca prin miracol, coincidenţe uimitoare, credinţa redescoperită şi despre liniştea sufletească pe care ţi-o dă credinţa într-o putere superioară.

Vei fi inspirat, uimit şi amuzat de aceste poveşti din biblioteca Supă de pui despre credinţă, speranţă, miracole şi devoţiune.

Reînnoieşte-ţi credinţa şi bucuria cu aceste poveşti despre:

  • rugăciuni care au primit răspunsuri miraculoase
  • coincidenţe uimitoare şi întâlniri cu divinitatea
  • îngeri păzitori
  • redescoperirea credinţei
  • seninătatea care vine din credinţa într-o putere superioară

Caracteristici

  • Numărul de pagini: 440
  • Formatul în cm. (l x L x g): 13 x 20 x 2,6
  • I.S.B.N.: 978-606-8420-27-1
  • Traducerea din limba engleză: Bogdan CHIRCEA
  • Titlul original: Chicken Soup for the Soul: Stories of Faith: Inspirational Stories of Hope, Devotion, Faith and Miracles

  • A apărut în: 2013-10
Autor
  • Amy Newmark ,
  • Jack Canfield ,
  • Mark Victor Hansen
Colectia
  • Supă de pui pentru suflet
Editura
  • Adevar Divin

Nicio recenzie gasita. Fii primul care scrie!

Scrie o recenzie

Un cuvânt înainte special, de Jack Canfield şi Mark
        Victor Hansen    xi

~ Puterea tămăduitoare a lui Dumnezeu ~
    1.    Reţeaua mea, Sarah Michel     1
    2.    Iertarea, Bernie Siegel    4
    3.    Vizita, C. J. Herrmann    6
    4.    Puterea vindecătoare a iertării, Karen O`Connor    10
    5.    Medical, imposibil, John M. Briley jr., medic    14
    6.    Am fost la un pas să o pierdem, Sonia Jones    18
    7.    „Eu sunt,” am spus, Shirley McCullough    26
    8.     O inimă în dar, John Patterson,
        poveste relatată lui Louise Tucker Jones    30
    9.    Zburând în tării cu vulturii, Toni Fulco    34

~ Mâna lui Dumnezeu ~
    10.    Doar două bilete pentru Indy, Rick Phillips    43
    11.    Ca un înger, Naomi Follis    46
    12.    O greşeală perfectă, Cheryl Walterman Stewart    49
    13.    Mâna lui Dumnezeu, Jo Stickley    52
    14.    10 cenţi, Patricia S. Laye    54
    15.    Speranţă în disperare, Kathy Collard Miller    58
    16.    Din întâmplare, Candace L. Calvert    62
    17.    Însămânţează banii credinţei, Patricia Lorenz    65
    18.    Răspuns la C.P. 222B, Barbara Baumgardner    69
    19.    Mărunţiş din cer, Susan Clarkson Moorhead    73
    20.    Faţa de masă, Richard Bauman    77
    21.    Tot ce putem să dăruim, Ivy Olson    81

~ Mângâiere din cer ~
    22.    Dorinţa lui Lori, Gwen Fosse    89
    23.    Roaba lui Madeleine, Jenny Gore Dwyer    92
    24.    Aici sunt, aici rămân, Brittany Lynn Jones    96
    25.    Mesaj recepţionat, Michele Wallace Campanelli    99
    26.    Călătoria în compania vizitatorilor,
        Claire Luna-Pinsker    103
    27.    Neaşteptatul dar de împăcare, Linda Lipinski    106
    28.    Mesajul, Thomas Brown    110
    29.    Un prieten pentru totdeauna, Marlene King    113
    30.    Un înger nepreţuit, Margie Seyfer
        relatată lui LeAnn Thieman    116
    31.    Mandarinul lui Tommy, Ruth Hilton Hatfield    119

~ Rugăciuni împlinite ~
    32.    Cânta orchestra, Maria Nickless    127
    33.    Dumnezeu ascultă, DiAnn G. Mills    131
    34.    În mâinile lui Dumnezeu, Dianne E. Butts    135
    35.    Cum m-a făcut credinţa tată din nou,
        Richard Whetstone    139
    36.    Nu pot să fac nimic, Sandra Picklesimer Aldrich    144
    37.    Împlineşte totul, şi fotbalul şi restul, Patricia Lorenz    148
    38.    Oaspetele din dimineaţa de iarnă,
        John Edmund Haggai    153
    39.    Pianul, Carla Riehl    156

~ Puterea iubirii ~
    40.    Acum suntem toţi evrei, Bryan Aubrey    165
    41.    Pe stânci, Dick Purnell    168
    42.    Calul dansator, Lori Bledsoe    172
    43.    Scrisori de speranţă, Shelley McEwan    178
    44.    Ard templele, Rabin Mona Alfi
        relatată lui Bryan Aubrey    181
    45.    Un dar din partea femeii în alb, Barbara Bartocci    186
    46.    Vizita unei mame, Patricia A. Walters-Fischer    190
    47.    Copilul special al cerului, John şi Edna Massimilla    193

~ Familia ~
    48.    E posibil să ai dreptate, Amy Seeger    199
    49.    Un vapor pierdut, Tanya Bank    204
    50.    Aici sunt, alături de tine, iubito, Mary Marcdante    206
    51.    Trandafiri de culoarea lavandei,
        Caroline C. Sanchez    211
    52.    Rugăciune transmisă mai departe, Kimberly Ripley    215
    53.    Secretul borcanului de zahăr
        al bunicii, Cookie Curci    217
    54.    Un Crăciun adevărat, Nancy Rue    221
    55.    Chipul lui Dumnezeu, Tony Collins    227
    56.    Viaţa, ce dar minunat, Barbara Jeanne Fisher    230
    57.    Copilul miracol, Ronna Rowlette    235

~ Să însemni ceva ~
    58.    Micul carnet negru, Todd W. Van Beck    245
    59.    Omul generos al lui Dumnezeu, Richard Duello    248
    60.    Femeia cu fursecurile, Kathryn Fanning    252
    61.    Atrasă de căldură, Marion Smith    258
    62.    Maica Tereza, vinul şi eu, Robert F. Baldwin    261
    63.    Frumuseţea americană, Arlene West House    264
    64.    Ai mai prins unul, Joey! Bob Perks    268
    65.    Scrisori pentru un străin, Susan Morin    272
    66.    La prima vedere, Linda Saraco    278
    67.    O rază de lumină, Jeanne Hill    282
    68.    Portofelul miraculos, Lisa Cobb    286
    69.    Reciclarea, Richard Duello    289
    70.    Ali şi îngerul, Patricia Lorenz    293

~ Momente speciale ~
    71.    Cei patru preoţi, Capela celor patru preoţi    301
    72.    O rugăciune specială,
        Michael Jordan Segal, M.S.W.    308
    73.    Oameni şi elani, Peter Guttmacher    310
    74.    Acolitul, Richard H. Kiley    314
    75.    Toceala pentru examenele finale, Florence Littauer    317
    76.    Pe mâini bune, Steve Zikman    318
    77.    Grădina lui Dumnezeu
        de pe munte, Bertha M. Sutliff    323
    78.    Chemarea, Virginia L. Clark    327
    79.    Rugăciunile de la ora 7:07, Louise Tucker Jones    331

~ Miracole ~
    80.    Lisa, Stacie L. Morgan    337
    81.    O naştere furtunoasă, Debbie Lukasiewicz
        relatată lui LeAnn Thieman    340
    82.    Miracol pe direcţia sud, Laurie Winslow Sargent    346
    83.    Frica de noapte, Nancy Harless    350
    84.    Au intrat! Willie Jolley    354
    85.    Salvarea, Robert E. Brooks jr.
        relatată lui Kimberly D. Green    359
    86.    Miracolul din Medjugorje, LeAnn Thieman    363
    87.    Primul miracol din viaţa mea, Dane E. Smith    368
    88.    Crearea unui miracol, Alex Domokos    370
    89.    Chemarea, Dawn J. relatată lui Cheri Lomonte    374
    90.    Resuscitarea cardio-pulmonară, Johnnie Dowdy    378

~ Sărbătoarea vieţii ~
    91.    A doua şansă, Renae Pick    385
    92.    O nouă şansă, Audrey Gilger    389
    93.    Călugăriţa zburătoare la mari înălţimi,
        Sora Clarice Lolich relatată lui Diana L. Chapman    392
    94.    Cum să fii nou şi deosebit, Patricia Lorenz    395
    95.    Medicamentul bun, J. T. Garrett, doctor în educație,
        doctor în sănătate publică    401
    96.    Păstrează-ţi furculiţa, dr. Roger William Thomas    405
    97.    Viaţă plăcută, trecere bucuroasă,
        Hal Zina Bennett, doctor în ştiinţe    408
    98.    Salvarea din Sarajevo, rabinul Richard Plavin    412
    99.    Pas cu pas, Jerry Sullivan    415
    100.    Ce zi e azi? Dennis Sibley relatată lui Allen Klein    419
    101.    Pentru semeni, Judith Simon Prager    421


A apărut în: 2013-10

Acum suntem toţi evrei


Privită de sus, din vârful culmii Rimrock care se întinde pe latura nordică a acestui oraş din Montana, Billings oferă o privelişte atrăgătoare, de metropolă activă, aşezat pe vastul spaţiu larg deschis al Vestului american. Locuitorii din Billings spun că trăiesc într-un loc bun şi civilizat. Se mândresc cu calitatea şcolilor şi cu valorile solide ale familiei.

Ca urmare, a fost un şoc pentru mulţi când, în noiembrie 1995, s-a declanşat un val de crime din ură îndreptate împotriva grupurilor minoritare din oraş.

Cei care au fost responsabili de aceste acte trebuie să-şi fi spus că victimele lor aveau să fie ţinte uşoare. Billings e predominant alb; indienii americani, afro-americanii şi evreii constituie un mic procent din populaţie. Dar sunt suficient de mulţi pentru a îngrozi sau a şicana – sau cel puţin aşa trebuie că s-au gândit aceşti exponenţi ai urii.

Au organizat o serie de atacuri dezgustătoare. Au fost răsturnate pietrele de mormânt din cimitirul evreiesc. Au fost scrise cuvinte ofensatoare şi a fost desenată o zvastică pe casa unei femeie de origine indiană. Oamenii care se rugau la o biserică a negrilor au fost intimidaţi. A fost aruncată o cărămidă în fereastra unui copil evreu care ţinea o menora în ea.

Însă exponenţii supremaţiei albilor sau cine or fi fost ei, n-au ţinut seama de locuitorii din Billings, care au avut un răspuns pentru ei – şi nu a fost ceva la care se aşteptau aceşti vânzători de ură. S-a născut repede o alianţă, iniţiată de biserici, sindicate, media şi sute de cetăţeni locali.

Rezultatele au fost spectaculoase. Prezenţa la biserica negrilor a crescut constant. Oameni cu origini etnice şi confesiuni diferite au început să ia parte la serviciile religioase de acolo. Mesajul lor era clar: „Putem să fim diferiţi, dar suntem unul. Dacă e ameninţat unul dintre noi, suntem ameninţaţi toţi.”

Un spirit asemănător i-a impulsionat pe voluntari să vină toţi şi să vopsească locuinţa lui Dawn Fast Horse, femeia de origine indiană. Asta s-a întâmplat cu o viteză uluitoare. Dawn s-a trezit într-o dimineaţă şi a văzut că locuinţa ei fusese vandalizată. Până seara, după ce-au venit două sute de oameni să dea o mână de ajutor, casa era revopsită.

Când s-a produs incidentul cu cărămida aruncată în fereastra unui copil evreu, un grup interconfesional a venit rapid cu o idee creativă. Acest grup şi-a amintit exemplul danezilor în Al Doilea Război Mondial. Când naziştii au încercat să adune evreii danezi în lagăre de concentrare pentru ca apoi să-i extermine, poporul danez s-a pus repede în mişcare, în două săptămâni, transportând aproape toţi evreii danezi în Suedia, la adăpost până la sfârşitul războiului.

La fel şi oamenii din Billings s-au organizat şi au început o campanie. Toată lumea s-a alăturat, inclusiv ziarul local, care a tipărit o pagină din Hanukkah, inclusiv o reprezentare color a unei menore. Mii de locuitori din Billings au tăiat menora din ziar şi au lipit-o în ferestre. La sfârşitul lui decembrie era o experienţă cu totul deosebită să te plimbi cu maşina prin Billings. Aproape zece mii de oameni îşi puseseră acele menore din hârtie în ferestre şi menorele au rămas acolo în cursul celor opt zile ale sărbătorii Hanukkah. A fost un răspuns strălucit pentru negustorii urii: un oraş în care erau doar vreo câţiva evrei, spunea într‑un singur glas „Acum suntem toţi evrei.”

Povestea întâmplărilor din Billings s-a răspândit repede, inspirând o mişcare naţională intitulată „Nu în oraşul nostru”. Copilul evreu care îşi pusese cu toată inocenţa menora în fereastră a ajutat la declanşarea unui lanţ de evenimente care au afirmat în toată America principiul eliberator al unităţii în diversitate.

Nu degeaba menora are multe lumânări care licăresc pe un singur braţ.

 

Bryan Aubrey
Supă de pui pentru sufletul evreului

 

Pe stânci


    Suntem aici nu numai să învăţăm despre iubire,
    ci şi să îi sprijinim şi să-i învăţăm pe semenii
    noştri în această călătorie.

                                        Mary Manin Morressey


Priveliştea de sus din Munţii Stâncoşi din Colorado pur şi simplu tăia respiraţia. Peste tot în jurul nostru, munţii aveau căciuli de zăpadă, deşi era iulie.

Eram într-o excursie, dar nu una plăcută. Prietena mea, Paula, era în amonte, eu eram în aval. Ar fi trebuit să arunc vesel pietre turtite pe apa pârâului, dar eu stăteam pe un bolovan imens şi priveam apa limpede ca cristalul curgând peste pietre. Şi eram perfect mulţumit.

Cândva, fusese foarte distractiv să fim împreună – crezusem că era posibil să mă îndrăgostesc. Însă astăzi, Paula se purta ciudat. Trebuia să fie o întâlnire minunată, antrenantă – împrejurimile erau spectaculoase. Şi eu agonizam din cauza tratamentului tăcerii pe care mi-l aplica Paula. Părea că între noi se ridicase un zid de gheaţă iar eu nu-l puteam topi.

Descumpănit şi simţindu-mă respins, am scos o ediţie mică de buzunar a Bibliei, de la spate. Voiam să citesc ceva ca să-mi mut gândurile de la durere. Cu o zi în urmă mă oprisem din citit la mijlocul unui capitol. Cu un oftat, am găsit locul unde mă oprisem din citit. Cu inima cam îndoită, am continuat: „Iubeşte‑ţi duşmanii”.

Duşmanii? M-am îndreptat citind. Asta era Paula. Uite cum se purta cu mine! Şi mai departe spunea: „Fă-le bine celor care îţi greşesc.” Da, ea cu siguranță greşea faţă de mine. Comportamentul ei lamentabil faţă de mine mă făcea să vreau să mă retrag. Cine ar avea nevoie de o asemenea durere?

Continuând să citesc, acest verset mi-a captat cu adevărat atenţia: „Dă şi ţi se va da… căci cu măsura pe care o foloseşti ţi se va măsura şi ţie.”

Mă concentrasem numai asupra mea. Mă simţisem îndreptăţit în furia mea. Paula îmi arătase clar prin răceala ei că relaţia noastră se sfârşise. După tot ce făcusem pentru ea, îngheţa bocnă relaţia noastră.

„Dă şi ţi se va da.” La fel cum pârâul de munte cădea în cascade peste pietre, alergau prin mintea mea gândurile la natura adevăratei prietenii. Chiar şi când e jignit sau greşit înţeles, un adevărat prieten întinde mâna peste prăpastie. Un prieten adevărat este cel care dă, nu care ia.

Am fost înmărmurit de autocompătimirea mea. Mă concentrasem asupra „duşmanilor,” dar acum realizam că e mai bine să te concentrezi asupra „iubirii”. „Topeşte gheaţa – începând de pe partea zidului dinspre tine,” mi-am murmurat eu. Fără îndoială ar fi fost greu să încep să mă port frumos cu Paula. Ar fi putut să mă respingă total sau chiar să mă rănească şi mai mult. Am decis că merita riscul.

Trecuse mai bine de-o oră de când ne despărţiserăm. Căutând‑o, am văzut-o în amonte, aşezată pe o piatră, aproape de apa zgomotoasă, gâlgâitoare. Nu m-a văzut, pentru că se uita în partea opusă şi vuietul pârâului învolburat mi-a acoperit paşii.

Când am ajuns la zece paşi de ea şi i-am văzut ceafa, mi-am spus că eram prea nervos ca să-mi deschid inima faţă de ea. M-am retras între copaci, de-a lungul malului. Agitaţia mă mânca de viu.

Am încercat a doua oară să mă apropii de ea, dar m-am retras iarăşi între copaci, cu respectul de sine la un minimum al tuturor timpurilor. Însă versetul continua să-mi plutească în minte: „Dă şi ţi se va da.” Asta mi-a dat curaj, dar nu chiar suficient de mult. Ştiam că dacă încercam şi a treia oară, o să dau iar bir cu fugiţii. Pe urmă mi-a venit o idee – să-i atrag atenţia de la distanţă. Dacă mă vede, trebuie să mă duc să vorbesc cu ea.

Am strigat, am zgâlţâit nişte copaci şi am bătut nişte crengi. Ai încercat vreodată să faci mai mult zgomot decât un pârâu de munte învolburat? Este imposibil. Aşa că m-am hotărât să arunc pietre – nu în ea, ci aproape de ea, ca să se întoarcă spre mine şi să mă vadă.

A mers. Când s-a întors şi m-a observat, m-am aventurat pe stâncile pe care stătea.

„Bună,” i-am zis eu. Nodul din gât mi se părea la fel de mare ca bolovanul pe care m-am aşezat alături de ea. „Te superi dacă stau cu tine câteva minute?”

„Nu, nu mă supăr,” mi-a replicat ea cu o expresie surprinsă pe chip.

„Ce-ai făcut?” Era stânjenitor, dar altceva mai bun nu găsisem.

„A, m-am gândit. Tu ce-ai făcut?”

„Am citit. Vrei să-ţi arăt ce-am citit?” Eram sigur că îmi auzea inima bătând să-mi spargă pieptul.

„Sigur.”

Am scos Biblia şi am început să citesc: „Iubeşte-ţi duşmanii.” Am vrut să fac un comentariu, dar mi-a fost teamă să nu-mi pierd calmul. „Dă şi ţi se va da.” Mi-am dres glasul. M-am bâlbâit. „În ultimele zile, de câte ori am încercat să comunic cu tine, am avut senzaţia că e un zid de gheaţă între noi. Poate că nu vrei să mă mai vezi vreodată, dar eu vreau să-ţi spun care sunt sentimentele mele cele mai adânci pentru tine. Ţin foarte mult la tine şi vreau să fiu prietenul tău. Dacă tu nu mai vrei să ne vedem, voi fi deza-măgit, dar tot voi vrea să fiu prietenul tău.”

Am făcut o pauză, aşteptând o negare furioasă. Ce am primit a fost o surpriză.

„Vrei să-ţi spun la ce m-am gândit?” m-a întrebat Paula.

„Da! La ce te-ai gândit?”

„Ai început să-mi placi, dar m-am temut că tu o să mă respingi. Fostul meu prieten m-a rănit foarte rău şi nu am vrut să mai sufăr din nou la fel. Aşa că, pentru a-mi proteja inima, te-am ţinut la distanţă. Îmi pare rău. O să mă ierţi?”

Chiar acolo, pe stânci, am început să ne spargem barierele fricii. Zidul de gheaţă s-a topit. O, cât de uşor e să crezi ceva rău despre cineva şi cât de greu să crezi ceva bun. Ridicarea fundaţiilor unei relaţii strânse necesită curaj, dar lecţia pe care am primit-o lângă acel pârâu de munte a fost următoarea: caută să fii un prieten de încredere şi continuă să îţi asumi riscul să comunici cu onestitate şi umilinţă.

Experienţa noastră de pe stânci a fost minunată. Atât de minunată că şase luni mai târziu, într-un restaurant romantic din Atlanta, Georgia, i-am cerut mâna Paulei – să fie cea mai bună prietenă a mea pentru toată viaţa.

În ziua cununiei noastre, am făcut schimb de inele. Pe amândouă inelele noastre sunt inscripţionate cuvintele, „Dă şi ţi se va da.”

De câte ori mă uit la inelul meu, îmi amintesc să dau, nu să iau. Iar acest gând simplu a fost totul în cei şaisprezece ani ai noştri de căsnicie.

 

Dick Purnell
Supă de pui pentru sufletul celui singur

 

Calul dansator


De prima oară când Bart mi-a povestit despre calul lui, Dude, am ştiut că între ei a existat o legătură specială. Dar nu am bănuit niciodată că Dude o să-mi prilejuiască un dar atât de minunat.

Crescând la ferma de o sută de ani a familiei în Tennessee, Bart iubea toate animalele. Însă Dude, calul castaniu şi prietenos pe care Bart îl primise când împlinise nouă ani, a devenit preferatul lui. După ani de zile, când tatăl lui l-a vândut pe Dude, Bart a suferit în secret.

Chiar dinainte să mă căsătoresc cu Bart, ştiam şi eu perfect ce înseamnă să suferi în tăcere. Din cauza slujbei tatălui meu, familia noastră se muta în fiecare an. În adâncul sufletului meu, îmi doream să fi putut rămâne într-un loc, unde să-mi fac prietenii profunde şi durabile. Însă nu le spusesem nimic părinţilor mei. Nu voiam să-i fac să sufere. Cu toate acestea însă, mă întrebam dacă măcar Dumnezeu putea să ne ţină urma.

Într-o seară de vară din 1987, când împreună cu Bart mă legănam încet în leagănul de pe terasa din faţă, soţul meu mi-a spus brusc: „Ţi-am povestit vreodată că Dude a câştigat Campionatul Mondial de dresură de cai?”

„Campionatul de cai de trăsură?” l-am întrebat eu.

„De dresură,” m-a corectat Bart, zâmbind blând. „E un fel de dans pe care-l fac caii. E nevoie de mult antrenament. Foloseşti frâul. E destul de greu.” Bart se uita în gol la pajişte. „Dude a fost cel mai bun cal de dresură care a existat.”

„Şi-atunci de ce l-ai lăsat pe tatăl tău să-l vândă?” l-am sondat eu.

„Când am împlinit şaptesprezece ani, mi-am luat o scurtă slujbă în construcţii, în Florida. Cred că tata s-a gândit că n-o să mai călăresc, aşa că l-a vândut pe Dude fără să mă întrebe măcar. O fermă de cai înseamnă să cumperi şi să vinzi cai în permanenţă.”

„Întotdeauna m-am întrebat dacă acestui cal i-a fost la fel de dor de mine cât mi-a fost mie dor de el. N-am avut niciodată curajul să încerc să-l găsesc. N-aş fi suportat dacă ar fi păţit ceva…”

Lui Bart i s-a curmat glasul.

După aceasta, au trecut câteva seri fără ca Bart să mai aducă vorba despre Dude. Mă durea inima pentru el. Nu ştiam ce să fac. Pe urmă, într-o după-amiază, când mă plimbam pe pajişte, mi-a venit un gând ciudat. În inima mea, o voce îmi spunea, „Lori, găseşte-i-l lui Bart pe Dude.”

Cât de absurd! Habar n-aveam de cai şi în mod sigur habar n-aveam cum să găsesc şi să cumpăr unul.

Cu cât încercam mai mult să-l alung, cu atât mai puternic devenea acest gând. N-am îndrăznit să-l menţionez altcuiva în afară de Dumnezeu. Îl rugam în fiecare zi să mă călăuzească.

Într-o dimineaţă de sâmbătă, la trei săptămâni de când îmi venise prima oară gândul „găseşte-l pe Dude,” s-a oprit la noi un nou cititor de contoare, domnul Parker, când eu eram în grădină. Ne-am întins la o discuţie prietenească. Când a menţionat că odinioară cumpărase un cal de la tatăl lui Bart, l-am întrerupt.

„Îţi mai aminteşti numele calului?” l-am întrebat eu.

„Sigur că da,” mi-a spus domnul Parker. „Dude. Am dat douăzeci şi cinci de mii de dolari pe el.”

Mi-am şters pământul de pe mâini şi am sărit de jos, cu respiraţia întretăiată.

„Ştii ce s-a întâmplat cu el?” am întrebat.

„Da. L-am vândut cu un profit frumuşel.”

„Unde e Dude acum?” am mai întrebat. „Trebuie să-l găsesc.”

„E imposibil,” mi-a explicat domnul Parker. „Am vândut calul cu ani de zile în urmă. E posibil chiar să fi murit până acum.”

„Dar ai putea… ai vrea să încerci să mă ajuţi să-l găsesc?” După ce i-am explicat situaţia, domnul Parker a rămas uitându‑se la mine fix câteva secunde. În cele din urmă, a fost de acord să se alăture căutării lui Dude, promiţând să nu-i spună nimic
•ui Bart.

În fiecare vineri, timp de aproape un an, îl sunam pe domnul Parker să văd dacă demersurile lui dăduseră vreun rezultat. În fiecare săptămână, răspunsul lui era acelaşi. „Îmi pare rău, deocamdată nimic.”

Într-o vineri l-am sunat pe domnul Parker cu o altă idee. „Aţi putea cel puţin să-mi găsiţi un mânz de-al lui Dude?”

„N-aş prea crede,” a zis el râzând. „Dude era scopit.”

„În regulă,” i-am răspuns eu. „O să cumpăr un mânz scopit.”

„Chiar că ai nevoie de ajutor.” Domnul Parker mi-a explicat pe urmă că animalele scopite nu pot să facă pui. Mi-a lăsat impresia că îşi dublase efortul de a mă ajuta. După alte câteva săptămâni, m-a sunat într-o zi de luni.

„L-am găsit,” a strigat. „L-am găsit pe Dude.”

„Unde?” Aş fi fost în stare să sar prin telefon.

„La o fermă din Georgia,” a spus domnul Parker. „Dude a fost cumpărat de o familie pentru fiul adolescent. Dar nu pot face nimic cu calul. De fapt, ei cred că Dude e nebun. Poate chiar periculos. Pariez că ai putea să-l răscumperi foarte uşor.”

Domnul Parker a avut dreptate. Am sunat la familia din Rising Fawn, Georgia şi am făcut aranjamentele să-l răscumpăr pe Dude cu trei sute de dolari. M-am străduit să păstrez secretul până la sfârşitul de săptămână. Vineri l-am aşteptat pe Bart la intrare, când a venit de la muncă.

„Mergi la o plimbare cu mine?” l-am întrebat eu cu glasul cel mai convingător. „Am o surpriză pentru tine.”

„Iubito,” a protestat Bart, „sunt obosit.”

„Te rog, Bart, am pregătit o masă la picnic. O să merite deranjul. Promit.”

Bart a urcat în jeep. În timp ce conduceam, inima îmi bătea atât de tare că credeam c-o să se spargă, în timp ce vorbeam chestiuni de familie.

„Unde mergem?” m-a întrebat Bart după treizeci de minute.

„Încă puţin,” i-am spus eu.

Bart a oftat.

„Scumpo, te iubesc. Dar nu-mi vine să cred că mă târăşti aşa după tine.”

Nu m-am apărat. Aşteptasem prea mult ca să stric totul atunci. Pe de altă parte, când am virat din autostradă pe un drum cu pietriş, Bart era atât de furios, că nici nu mai vorbea cu mine. Când am virat de pe drumul cu pietriş pe unul de pământ, Bart mi-a aruncat o privire ucigătoare.

„Am ajuns,” i-am spus eu, oprindu-mă în faţa celui de-al treilea stâlp de gard.

„Am ajuns, unde? Lori, tu ţi-ai pierdut minţile?” s-a repezit Bart la mine.

„Nu mai urla,” i-am spus. „Fluieră.”

„Ce?” a zbierat Bart.

„Fluieră,” am repetat. „Cum fluierai… cum îl fluierai… pe Dude… fluieră. O să înţelegi într-o clipă.”

„Păi… Eu… E o nebunie,” a mormăit Bart coborând din jeep.

Bart a fluierat. Nu s-a întâmplat nimic.

„Oh, Doamne,” am zis eu în şoaptă, „să nu fie vreo greşeală.”

„Mai fluieră o dată,” l-am îndemnat eu.

Bart a mai fluierat o dată şi am auzit un zgomot în depărtare. Ce să fi fost? Aproape că mi se tăiase respiraţia.

Bart a mai fluierat o dată. De-odată, la orizont a apărut un cal care alerga în galop. Până să apuc să deschid gura, Bart a şi sărit gardul.

„Dude!” a strigat, alergând către prietenul lui iubit. Am văzut iureşul întâlnirii dintre cal şi soţul meu ca într-o scenă din aceea de reîntâlnire de la televiziune, redată cu încetinitorul. Bart a sărit pe prietenul lui, mângâindu-i coama şi bătându-l pe gât.

Imediat, pe deal au apărut un puşti adolescent cu părul nisipiu, mestecând tutun împreună cu părinţii lui, ofensaţi la maximum.

„Domnule,” a strigat puştiul. „Ce faci? Calul e nebun. Ni-meni nu poate să facă nimic cu el.”

„Nu,” a tunat Bart. „Nu e nebun. E Dude.”

Spre uluirea tuturor, la comanda şoptită a lui Bart, calul neîmblânzit Dude a ridicat capul şi a început să danseze. Cât s-a mişcat pe pajişte, nimeni n-a scos o şoaptă. Când Dude şi-a terminat dansul de bucurie, Bart şi-a dat drumul din spinarea lui.

„Îl vreau pe Dude acasă,” a spus.

„Ştiu,” i-am răspuns cu lacrimi în ochi. „Au fost făcute toate aranjamentele. Putem să ne întoarcem să-l luăm.”

„Nu,” a insistat Bart. „Vine acasă în seara asta.”

I-am sunat pe socrii mei şi au venit cu o remorcă pentru transportul cailor. L-am plătit pe Dude şi am pornit spre casă.

Bart şi-a petrecut noaptea în grajd. Ştiam că el şi Dude aveau multe să-şi spună. Când m-am uitat pe fereastra dormitorului, Luna arunca o lumină blândă peste fermă. Am zâmbit, ştiind că soţul meu avea de-acum o poveste minunată pe care s-o spună copiilor şi nepoţilor.

„Mulţumesc, ,Doamne,” am şoptit eu. Pe urmă mi-am dat seama care era adevărul. Căutarea lui Dude durase mai mult decât rămăsesem vreodată în acelaşi loc. Dumnezeu folosise acest proces de găsire a calului iubit al soţului meu pentru a-mi reînnoi încrederea în prietenul care ţi-e mai aproape decât un frate.

„Mulţumesc, Doamne,” am şoptit din nou şi am adormit. „Mulţumesc că nu l-ai pierdut niciodată din ochi pe Dude – şi nici pe mine.”

 

Lori Bledsoe
Supă de pui pentru sufletul nemuritor


 

Scrisori de speranţă


    Speranţa este o extraordinară graţie spirituală
    pe care Dumnezeu ne-o dă ca să ne controlăm frica,
    nu ca să scăpăm de ea.

                                                        Vincent McNabb

Iubirea e răbdătoare, iubirea e generoasă… Întotdeauna apără, întotdeauna are încredere, întotdeauna speră, întotdeauna perseverează.” (1 Corintienii, 13:4,7)

Bunica noastră Lindsay, care stă în Burlington, Ontario, are acest fragment din Scriptură scris pe un magnet de pe frigider. Pentru vizitatori e doar un magnet; pentru familia noastră e un memento tandru al unei nepreţuite poveşti de familie.

Totul a început cu un mesaj din ziarul oraşului: „Pentru Lindsay – Draga mea, sunt bine. Sper că şi tu şi copiii sunteţi bine.” Anul era 1943. Un radioamator recepţionase acest mesaj fragmentat şi îl redirecţionase către ziarul orăşelului.

Martha Lindsay aşteptase treisprezece luni lungi o veste de la Crucea Roşie că soţul ei, William Lindsay, supravieţuise scufundării vasului HMS Exeter, în întâi martie 1942. Ea îşi dăduse toată silinţa să-şi ocupe timpul cu copiii, William fiind mereu prezent în rugăciunile ei. Într-o după-amiază, Crucea Roşie a contactat-o în sfârşit cu vestea pentru care se rugase – fusese localizat un William Lindsay, care în acel moment era prizonier de război.

Inima Marthei a tresărit de bucurie: William era în viaţă! Nu renunţase niciodată la speranţă. Crucea Roşie i-a spus Marthei să înceapă să-i scrie mesaje lui William – mesaje scurte, nu mai mult de douăzeci de cuvinte, pe o carte poştală simplă – şi să le trimită la Geneva. De acolo, Crucea Roşie urma să încerce să-i trimită cărţile poştale lui William.

Era permisă o singură carte poştală pe lună. Martha a început povestindu-i lui William nostimadele copiilor, Billy şi Catherine, care erau mici de tot când îi văzuse el ultima oară. De asemenea, şi-a dat toată silinţa să-şi exprime iubirea şi devotamentul pentru soţul ei pe micile cărţi poştale albe. În numai douăzeci şi cinci de cuvinte, i-a reamintit încontinuu că era iubit. Au trecut doi ani şi jumătate de agonie, fără să primească un răspuns de la William, însă credinţa şi speranţa Marthei au rămas nezdruncinate.

Într-o dimineaţă de septembrie a anului 1945, când Martha se pregătea să ducă copiii la şcoală, poştaşul i-a adus un colţ de hârtie pe care i l-a vârât în cutia poştală. Când a răsucit hârtia, inima a început să-i bată cu putere. Imediat, ochii i s-au umplut de lacrimi recunoscând scrisul lui William: „Martha, am fost eliberat. Vin acasă.”

Într-o frumoasă zi de octombrie a anului 1945, William Lindsay s-a întors acasă, la familia lui. După ce i s-au potolit lacrimile, Martha l-a întrebat pe William dacă primise cărţile ei poştale. Din păcate, a aflat că nici măcar o carte poştală nu-şi găsise drumul către lagărul de prizonieri de război în care se aflase.

La scurt timp de la revenirea lui William acasă, într-o zi, s-a auzit o bătaie în uşă. Martha a răspuns şi a găsit un marinar tânăr în picioare în faţa uşii.

„Scuză-mă, tu eşti Martha Lindsay?” a întrebat-o el.

„Da, eu sunt,” i-a răspuns ea.

„Soţul tău a fost prizonier de război?”

„Da,” a şoptit ea.

Cu lacrimi în ochi, s-a prezentat. „Numele meu e William Lindsay. Şi eu am fost prizonier de război.” Şi-a băgat mâna în buzunar şi, foarte gentil, i-a înmânat treizeci de cărţi poştale micuţe, legate cu o fundă.

„Am primit câte una în fiecare lună,” i-a spus marinarul. „Mi-au dat speranţa care m-a ajutat să supravieţuiesc. Din adâncul inimii îţi mulţumesc.”

La fel de generoasă, Martha i-a pus cărţile poştale în mâini, iar el şi le-a dus la inimă.

„Iubirea e răbdătoare, iubirea e generoasă… Întotdeauna apără, întotdeauna are încredere, întotdeauna speră, întotdeauna perseverează.” (1 Corintienii, 13:4,7)

 

Shelley McEwan
Supă de pui pentru sufletul canadianului

 

pag. 165 – 180


A apărut în: 2013-10

Din aceeasi categorie