Ingineria interioară - Sadhguru, carte

Cuvântul din patru litere ix

Partea întâi

O notă pentru cititor xvii

Când mi-am pierdut simţurile 1

Calea de ieşire se află în interior 19

Modelează-ţi singur destinul 35

Acolo unde nu există hotare, nu există nici povară 43

„… Şi acum Yoga” 67

Partea a doua

O notă pentru cititor 83

Corpul 85

Mintea 151

Energia 207

Bucuria 259

Glosar 261

A apărut în: 2017-11

Cuvântul din patru litere

Să îţi spun o poveste… Un client care se pregătea să intre în farmacia lui Shankaran Pillai a văzut afară un bărbat care îmbrăţişa un stâlp. Ochii i se roteau nebuneşte în cap.

După ce a intrat, el a întrebat:

- Cine este acel bărbat? Ce nu este în regulă cu el?

Shankaran Pillai i-a răspuns netulburat:

- O, acela… Este unul din clienţii mei.

- Dar ce se întâmplă cu el?

- Mi-a cerut un remediu pentru tuse măgărească. I-am dat exact ce îi trebuia.

- Ce anume?

- O cutie cu laxative. L-am pus să ia unul chiar aici.

- Laxative pentru tuse măgărească!? De ce – Doamne iartă-mă – i-ai dat aşa ceva?

- O, fii serios, doar l-ai văzut. Crezi că acum îi mai pasă de tuse?

Cutia cu laxative a lui Shankaran Pillai este emblematică pentru orice tip de soluţie oferită în lumea modernă pentru cei care caută bunăstarea. Acesta este principalul motiv pentru care cuvântul „guru” a devenit un cuvânt din patru litere[1].

Din păcate, noi am uitat adevărata semnificaţie a cuvântului. Literal, „guru” înseamnă „cel care alungă întunericul”. Contrar credinţei populare, funcţia unui guru nu este să predea, să îndoctrineze sau să convertească. Guru-l se află aici pentru a aduce lumină asupra unor dimensiuni care transcend percepţiile senzoriale şi dramele psihologice, cu alte cuvinte, a unor dimensiuni care nu pot fi percepute în mod obişnuit. În esenţă, guru-l se află aici pentru a aduce lumină asupra naturii înseşi a existenţei.

În lumea modernă există multe învăţături periculoase în vogă. Una dintre acestea este: „trăieşte clipa”. Prezumţia care pare să stea la baza acestei învăţături este că dacă ai vrea, te-ai putea afla în altă parte. Cum ar fi posibil aşa ceva? Momentul prezent este singurul loc în care te-ai putea afla. Dacă trăieşti, trăieşti cu siguranţă în acest moment. Dacă mori, mori în acest moment. Momentul prezent este sinonim cu eternitatea. Cum ai putea evada din el, chiar dacă ai încerca?

Problema cu momentul prezent este că tu suferi din cauza a ceea ce s-a întâmplat acum zece ani sau din cauza a ceea ce s-ar putea întâmpla poimâine. Aceste evenimente nu reprezintă adevăruri vii, ci doar un joc al memoriei şi al imaginaţiei tale. Înseamnă acest lucru că pentru a atinge starea de pace interioară trebuie să îţi anihilezi mintea? Nici vorbă. Înseamnă doar că trebuie să preiei controlul asupra ei. Mintea ta are o memorie enormă şi o imaginaţie incredibilă, ambele fiind rezultatul unui proces evoluţionist care a durat milioane de ani. Dacă o poţi folosi atunci când doreşti, lăsând-o deoparte atunci când preferi, mintea poate fi un instrument fantastic. Ignorarea trecutului şi neglijarea viitorului ar însemna să nu te foloseşti de această facultate minunată. În acest context, „trăitul clipei” devine o restricţie psihologică limitativă, care îţi neagă însăşi realitatea existenţială.

Un alt slogan popular folosit în literatura de dezvoltare personală este: „rezolvă fiecare lucru pe rând”. Ce rost are însă să te ocupi de un singur lucru în condiţiile în care mintea este o maşinărie multidimensională fenomenală, capabilă să opereze simultan pe mai multe nivele de activitate? De ce ţi-ai dori să o neutralizezi, în condiţiile în care ai putea să înveţi să o struneşti? Ce rost are să optezi pentru o lobotomie voluntară, în condiţiile în care te-ai putea bucura la maxim de activitatea ta mentală?

O altă expresie care a devenit un clişeu prin folosirea ei excesivă este cea care face referire la „gândirea pozitivă”. Dacă este simplificată prea mult şi transformată într-un fel de mantra de rezolvare rapidă a problemelor, gândirea pozitivă devine o modalitate de îndulcire sau de înălbire a realităţii. Dacă eşti incapabil să procesezi informaţiile din timp real şi să îţi controlezi dramele psihologice, tu apelezi la „gândirea pozitivă” ca la un tranchilizant. La început, aceasta pare să îţi confere o încredere nouă şi foarte mult optimism, dar în esenţă rămâne limitată. Pe termen lung, dacă vei continua să negi sau să amputezi anumite părţi ale realităţii, vei rămâne cu o perspectivă deformată asupra vieţii.

Mai există apoi străvechea afacere a exportării bunăstării umane în rai, afirmând că esenţa universului este iubirea. Iubirea este o posibilitate umană. Dacă simţi nevoia unui curs de perfecţionare, ia lecţii de la câinele tău. Acesta este plin de iubire! Nu trebuie să ajungi în nu ştiu ce rai pentru a descoperi în el iubirea. Toate aceste filozofii puerile derivă din prezumţia că omul există în centrul existenţei. Această idee ne-a făcut să ne pierdem complet bunul simţ, săvârşind câteva dintre cele mai inumane şi mai hidoase crime din istorie. Astfel de crime continuă să se producă inclusiv la ora actuală.

În calitate de guru, eu nu am nici o doctrină de propovăduit, nici o filozofie de împărtăşit şi nici o convingere de propagat. Singura soluţie pentru toate relele care afectează umanitatea este transformarea de sine. Aceasta nu este totuna cu o îmbunătăţire graduală de sine. Ea nu se realizează prin morală, etică sau diferite schimbări ale atitudinii şi comportamentului, ci prin experimentarea naturii nelimitate a esenţei noastre. Transformarea de sine este de aşa natură că nimic din vechiul nostru eu nu mai rămâne. Ea reprezintă o schimbare dimensională a felului în care percepem şi experimentăm viaţa.

Yoga este înţelegerea acestui lucru. Yoghinul este cel care îl pune în aplicare, iar guru-l este cel care îl călăuzeşte.

Scopul pe care mi l-am propus în această carte este să te ajut să îţi faci din bucurie tovarăşa ta permanentă. În acest scop, nu îţi voi oferi o predică, ci o ştiinţă. Nu îţi voi oferi o învăţătură, ci o tehnologie. Nu îţi voi oferi un precept, ci o cale. A sosit timpul să explorezi această ştiinţă, să pui în practică această tehnologie şi să păşeşti pe această cale.

Din perspectiva acestei călătorii, guru-l nu este destinaţia, ci harta. Dimensiunea interioară este un teren necartografiat. Dacă trebuie să explorezi un teren nefamiliar, nu ar fi mai bine să dispui de nişte indicatoare? Probabil că ţi-ai putea găsi şi singur calea, dar cine ştie de câte vieţi ai avea nevoie în acest scop? Atunci când păşeşti pe un teren nefamiliar, cel mai bine este să ai lângă tine o călăuză. Pe un anumit nivel, acesta este singurul rol al guru-lui: de hartă, sau de GPS – Guru Pathfinding System[2]!

Aşa se explică de ce există acest cuvânt „infam” din patru litere.

Ca să îţi uşurez şi mai mult înţelegerea, m-am gândit să dublez acest număr de litere, transformând cuvântul într-unul din opt litere…

… Sadhguru

 

Partea întâi

O notă pentru cititor

Există multe modalităţi de a aborda o carte ca aceasta. Una constă în a trece direct la practică, fără a mai aştepta. Pe de altă parte, această carte nu se pretinde un manual de dezvoltare personală. Ea are într-adevăr o orientare practică amplă, dar nu se rezumă la aceasta.

O altă modalitate de a o citi constă în a te rezuma la latura ei teoretică. Nu trebuie să uiţi însă că această carte nu este un simplu exerciţiu de retorică intelectuală. Personal, nu am citit niciodată integral un tratat de yoga. Tot ce ştiu provine din experienţa mea lăuntrică. Abia în ultima parte a vieţii am ajuns să răsfoiesc Yoga-Sutra-ele lui Patanjali, un text yoghin extrem de semnificativ. Mi-am dat seama atunci că aveam deja un anumit acces la esenţa sa interioară, întrucât îl abordam din perspectiva experienţelor mele, nu doar din punct de vedere teoretic. A reduce o ştiinţă sofisticată precum yoga la o simplă doctrină este la fel de tragic ca şi reducerea ei la un simplu exerciţiu cardiovascular.

În consecinţă, am împărţit această carte în două secţiuni. Prima cartografiază terenul, iar cea de-a doua te ajută să navighezi pe acesta.

În secţiunea de faţă nu vei găsi o lucrare de expertiză academică, ci o serie de viziuni fundamentale care reprezintă fundamentul sau temelia pe care poate fi construită arhitectura părţii a doua a cărţii, cu o orientare mai practică.

Aceste viziuni nu reprezintă precepte sau învăţături, şi cu siguranţă nu reprezintă concluziile mele. Ele sunt simple indicatoare ale unei călătorii pe care nu o poţi face decât tu. La baza lor stă o perspectivă pe care am dobândit-o în urma stării superioare de conştiinţă la care am ajuns după o experienţă care mi-a transformat viaţa şi pe care am trăit-o în urmă cu 33 de ani.

Această secţiune începe cu o notă autobiografică. Vei afla astfel câte ceva despre autorul care te va însoţi până la capăt, dacă vei opta pentru a continua să citeşti această carte! În continuare, voi examina o serie de idei de bază, explorând unele concepte larg folosite (uneori de-a dreptul abuziv) precum destin, responsabilitate, bunăstare, dar mai ales yoga, cel mai fundamental între toate.

Unul din capitolele din această secţiune se încheie cu o sadhana. Cuvântul sanscrit „sadhana” înseamnă aparat sau instrument. Astfel de instrumente ale explorării îţi oferă şansa de a pune în practică ideile discutate în paginile respective, pentru a verifica astfel în ce măsură funcţionează acestea în cazul tău. (Astfel de sadhana-e vor apărea mai frecvent în partea a doua a cărţii.)

Foarte mulţi oameni îmi spun că mă consideră un guru „modern”. Răspunsul meu este inevitabil acelaşi: eu nu mă consider nici modern, nici străvechi, nici New Age, nici Old Age. Sunt contemporan cu ei, şi aşa au fost toţi maeştrii în raport cu discipolii lor. Numai învăţaţii, pundiţii şi teologii pot fi antici sau moderni. O filozofie sau un sistem de convingeri pot fi vechi sau noi, dar un guru este întotdeauna contemporan.

Aşa cum spuneam mai devreme, un guru este o persoană care risipeşte întunericul, deschizând o uşă în faţa ta. Nu are nici o relevanţă dacă voi deschide mâine o uşă în faţa ta sau dacă am făcut-o ieri cu altcineva. Singurul lucru care contează este deschiderea unei uşi în faţa ta acum.

Prin urmare, putem spune că adevărul este atemporal, dar tehnologia şi limbajul sunt întotdeauna contemporane. Dacă nu ar fi astfel, nu ar merita să fie puse în practică. Nici o tradiţie, indiferent cât de străveche şi de onorată este, nu merită să îşi continue existenţa altfel decât ca o piesă de muzeu dacă şi-a pierdut relevanţa. În această carte, eu voi explora o tehnologie străveche, dar care continuă să fie mai actuală ca oricând.

Sincer să fiu, nu îmi propun să ofer cuiva ceva nou. Ceea ce mă interesează pe mine este să le prezint altora ceva autentic. Sper însă că vei întâlni în secţiunea care urmează cel puţin câteva momente în care cele două aspecte să conveargă. În astfel de puncte de intersecţie, atunci când condiţiile sunt pregătite, iar o viziune este articulată din perspectiva conştientă a clarităţii interioare, fiind receptată corect de către cititor, un adevăr străvechi poate deveni incredibil de alchimic. Subit, el capătă viaţă şi vitalitate, ca şi cum ar fi rostit şi auzit pentru prima dată în istorie.

 

Când mi-am pierdut simţurile

Am devenit atunci un bărbat

Care nu făcea decât să urce Dealul

Aveam timp să ucid

Dar nu am ucis decât ceea ce eram

Eu şi Al Meu.

Când Eu şi Al Meu au dispărut

Mi-am pierdut întreaga voinţă şi toate capacităţile

Iată-mă astfel un vas gol

În slujba Voinţei Divine

Şi a puterii infinite a acesteia.

 

În oraşul Mysore există o tradiţie: dacă ai ceva de făcut, trebuie să urci pe Dealul Chamundi. Dacă nu ai nimic de făcut, trebuie să urci pe Dealul Chamundi. Dacă te îndrăgosteşti, trebuie să urci pe Dealul Chamundi. Dacă iubirea ta se destramă, trebuie să urci pe Dealul Chamundi.

Într-o după-amiază, când nu aveam nimic de făcut, iar una din iubirile mele se destrămase, am urcat pe Dealul Chamundi.

Mi-am parcat motocicleta şi m-am aşezat pe o stâncă situată la circa două treimi de la baza dealului. Aceasta a devenit pentru mine „piatra contemplaţiei” mele. Între timp m-am dus de multe ori în acest loc. o tufă de mur şi un copac îşi prinseseră cu tenacitate rădăcinile într-o fisură a suprafeţei stâncoase. Sub mine se întindea imaginea panoramică a oraşului.

Până în acel moment m-am identificat întotdeauna cu corpul şi cu mintea mea. Acestea erau „eul” meu, iar restul lumii exterioare era undeva „acolo”, fiind diferite de mine. Subit, nu am mai putut face diferenţa dintre mine şi restul lumii. Continuam să îmi ţin ochii deschişi, dar aerul pe care îl respiram, stânca pe care stăteam, atmosfera din jurul meu – totul devenise una cu mine. Eram una cu tot ceea ce exista. Eram conştient, dar îmi pierdusem simţurile. Natura discriminatorie a simţurilor mele nu mai exista. Cu cât încerc mai abitir să descriu această experienţă, cu atât mai nebuneşte sună ea, căci tot ce mi s-a întâmplat atunci a fost indescriptibil. Eu existam pretutindeni. Această existenţă nu mai avea graniţe şi hotare clar definite. Tot ce exista undeva exploda şi devenea una cu tot restul existenţei. Am devenit astfel o unitate adimensională de o perfecţiune absolută.

De atunci, viaţa mea nu a mai fost altceva decât o prelungire indefinită a acelui moment.

Când mi-am revenit la simţurile normale, mi s-a părut că nu au trecut decât zece minute, dar ceasul mi-a arătat ora 7:30 seara! Trecuseră patru ore şi jumătate. Ochii îmi erau în continuare larg deschişi, soarele asfinţise, iar afară era întuneric. Eram plenar conştient, dar tot ceea ce considerasem până atunci că sunt eu dispăruse complet.

Nu am fost niciodată genul lacrimogen, dar iată-mă acum, la vârsta de 25 de ani, pe o stâncă de pe Dealul Chamundi, într-o stare de extaz atât de profundă încât lacrimile îmi curgeau liber pe obraji, udându-mi complet cămaşa!

Întotdeauna am fost un om fericit şi senin. Mi-am trăit viaţa exact aşa cum mi-am dorit. Am crescut prin anii 60, epoca Beatles-şilor şi a blugilor. Am citit cărţi de filozofie şi de literatură europeană – Dostoievski, Camus, Kafka, şi aşa mai departe. Acum explodasem însă într-o dimensiune complet diferită a existenţei, despre care nu ştiam nimic, şi mă simţeam scăldat într-o emoţie la fel de inedită – un fel de exuberanţă sau de extaz – pe care nu mi-am imaginat-o niciodată până atunci. Când am încercat să găsesc o explicaţie pentru ceea ce mi se întâmpla cu ajutorul minţii mele sceptice, singurul lucru pe care mi l-a putut spune aceasta a fost că poate înnebuneam! Nu conta însă prea mult pentru mine: ceea ce mi se întâmpla era atât de frumos încât nu doream să mai pierd vreodată această stare.

Nu am putut niciodată să descriu ce mi s-a întâmplat în acea după-amiază. Cred că cea mai corectă modalitate de a-mi descrie experienţa ar fi să spun că am urcat dealul, dar nu am mai coborât niciodată.

*

M-am născut la Mysore, un oraş princiar frumos din sudul Indiei, capitala unui stat indian, renumită pentru palatele şi pentru grădinile sale. Tata era medic, iar mama casnică. Eu am fost cel mai mic din cei patru copii ai familiei.

Şcoala mă plictisea. Îmi era imposibil să particip la ore, întrucât îmi dădeam seama cu uşurinţă că profesorii vorbeau despre lucruri care nu însemnau nimic pentru viaţa lor. Când aveam doar patru ani, eram însoţit la şcoală de guvernantă, căreia îi spuneam să mă lase în faţa porţii de la intrare şi să nu intre în clădire. De îndată ce pleca, mă aventuram în canionul cu care se învecina şcoala şi în care exista o varietate incredibilă de forme de viaţă. Am început să colectez foarte multe insecte, broaşte şi şerpi, în sticle pe care le obţineam de la cabinetul medical al tatălui meu. După câteva luni, când părinţii mei au descoperit că nu mă duceam la şcoală, au devenit mult mai puţin impresionaţi de explorările mele biologice. Peste noapte, mi-au interzis să mai merg în canion, în expediţiile mele. Copleşit, aşa cum mă simţeam adeseori, de ceea ce mi se părea a fi lumea rigidă şi lipsită de imaginaţie a adulţilor, mi-am focalizat atenţia în alte direcţii şi mi-am găsit altceva de făcut.

În anii care au urmat, am preferat să îmi petrec zilele rătăcind prin pădure, unde prindeam şerpi, pescuiam, mergeam pe cărări ascunse şi mă urcam în copaci. Obişnuiam să mă caţăr până în vârful celor mai înalţi copaci, aşezându-mă pe cea mai de sus creangă, cu ghiozdănelul în care aveam prânzul şi sticla mea de apă. Mişcarea unduitoare a ramurilor îmi inducea o stare de transă, în care mi se părea că sunt adormit, deşi eram cât se poate de treaz. Uitam complet de timp atunci când eram căţărat într-un copac. Obişnuiam să stau astfel de la 9:00 dimineaţa până la 4:30 după-amiază, când suna clopoţelul şi elevii plecau acasă. Mult mai târziu, mi-am dat seama că ceea ce făceam în această etapă primară a vieţii mele era sinonim cu un rudiment de meditaţie. Mai târziu, când am început să îi învăţ pe oameni să mediteze, am folosit întotdeauna tehnica legănatului. De bună seamă, la acea vârstă nu auzisem încă cuvântul „meditaţie”. Pur şi simplu îmi plăcea felul în care mă legăna copacul, făcându-mă să intru într-o stare între cea de somn şi cea de veghe.

Orele de clasă mi se păreau în continuare plicticoase, dar mă interesa orice altceva – felul în care era construită lumea, structura solului, maniera în care trăiau oamenii. Obişnuiam să merg cu bicicleta de-a lungul drumurilor noroioase de la ţară, călătorind cel puţin 35 de kilometri pe zi. Când ajungeam acasă, eram acoperit din cap până-n picioare de noroi şi de praf. Îmi plăcea cu deosebire să îmi construiesc hărţi mentale ale drumului parcurs, astfel încât mai târziu, atunci când eram singur, să pot închide ochii, redesenând în mintea mea întregul peisaj pe care l-am văzut în după-amiaza respectivă – fiecare piatră, recoltele de pe câmp şi copacii. Eram fascinat de diferitele anotimpuri şi de maniera în care se schimba pământul atunci când era arat, şi mai târziu, atunci când începeau să germineze plantele sădite. Această pasiune m-a atras către opera lui Thomas Hardy, datorită descrierilor sale referitoare la peisajele englezeşti, care se întind pe pagini întregi. Şi eu făceam acelaşi lucru cu lumea din jurul meu, în mintea mea. Chiar şi astăzi, în mintea mea se derulează filme video nesfârşite. Dacă doresc, pot viziona de la bun început tot ce am observat de-a lungul anilor, cu o claritate incredibilă.

Am fost multă vreme un sceptic absolut. Încă de la vârsta de cinci ani, atunci când familia mea mergea la templu, eu aveam foarte multe întrebări. Cine este Dumnezeu? Unde se află El? Sus în cer? Unde este acest cer? Pe la şapte ani aveam încă şi mai multe întrebări. La şcoală ni s-a spus că pământul este rotund. În acest caz, de unde putem şti ce înseamnă „sus”? Nimeni nu mi-a putut răspunde vreodată la aceste întrebări, aşa că nu am mai intrat niciodată în templu. Din acest motiv, părinţii mei erau nevoiţi să mă lase în grija celui care supraveghea încălţămintea lăsată afară de cei care intrau în templu. Acesta era tot timpul cu ochii pe mine, conştient că la cea mai mică neglijenţă a sa, aş dispărea! Mai târziu, nu am putut să nu remarc faptul că cei care ies dintr-un restaurant par mult mai fericiţi decât cei care ies dintr-un templu. Acest lucru m-a intrigat.

Deşi eram un sceptic, nu m-am identificat niciodată cu această etichetă. Aveam foarte multe întrebări legate de absolut orice, dar nu simţeam niciodată nevoia de a trage concluzii. Mi-am dat astfel seama de la o vârstă foarte fragedă că nu ştiam nimic despre absolut orice. În consecinţă, am devenit extrem de atent la toate lucrurile din jurul meu. Dacă cineva îmi dădea un pahar cu apă, mă uitam la el minute în şir. Dacă luam de pe jos o frunză, aceasta mă fascina. Noaptea mă uitam pur şi simplu la întuneric. Dacă priveam o pietricică, imaginea acesteia se rotea la nesfârşit în mintea mea, astfel încât ajungeam să îi cunosc fiecare aspect, din toate unghiurile.

De asemenea, am înţeles de timpuriu că limbajul nu este altceva decât o conspiraţie inventată de oameni. Dacă cineva vorbea, el nu făcea decât să scoată anumite sunete, cărora eu le atribuiam anumite sensuri. Prin urmare, am încetat să mai atribui sunetelor sensurile obişnuite, iar acestea au devenit dintr-o dată foarte amuzante. Puteam vedea cu ochii liberi cum din gurile oamenilor ies tipare, nu simple sunete. Dacă mă uitam fix la ei, aceştia se dezintegrau şi păreau să se transforme într-un vârtej de energie. Singurele lucruri care mai rămâneau în final erau tiparele!

Aflat în această stare la limita ignoranţei absolute, aproape orice îmi putea capta atenţia. Fiind medic, dragul meu tată s-a gândit că am nevoie de o evaluare psihiatrică. După cum s-a exprimat el însuşi: „Acest băiat se uită tot timpul în gol, fără să clipească. Cred că şi-a pierdut minţile!” Mie mi s-a părut întotdeauna uimitor faptul că oamenii nu păreau să realizeze imensitatea stării de „nu ştiu”. Cei care distrug această stare prin convingerile şi prin prezumţiile lor ratează complet o posibilitate fantastică – aceea de a cunoaşte. Ei uită că „nu ştiu” este singura poartă către contemplaţie şi către cunoaştere.

Mama m-a învăţat să fiu atent la profesorii mei. Şi am făcut-o. Le-am acordat o atenţie pe care nu cred că au mai primit-o vreodată de la altcineva! Nu aveam nici cea mai mică idee ce spuneau, dar atunci când mă duceam totuşi la ore, mă uitam la ei cu o intensitate de neclintit. Dintr-un motiv sau altul, nici unul nu a părut foarte mulţumit. Unul dintre profesori a făcut tot ce i-a stat în puteri pentru a obţine un răspuns de la mine. Când a văzut că prefer să rămân tăcut, m-a prins de umăr şi a strigat agresiv la mine: „Ori eşti un sfânt, ori eşti diavolul pe pământ”, după care a adăugat: „Eu cred că eşti diavolul!”

Nu m-am simţit deloc insultat. Până în acel moment am abordat tot ce exista în jurul meu – de la un fir de praf şi până la univers – dintr-o perspectivă a minunării. În toată această reţea complexă de întrebări exista însă întotdeauna o certitudine care nu dispărea niciodată: „eu”. Acea izbucnire a profesorului meu a declanşat în mine un nou set de întrebări. Cine eram eu? Eram om, eram un sfânt, eram diavolul? Am încercat să mă contemplu pe mine însumi pentru a afla răspunsul, privindu-mă. Nu mi-a reuşit. Prin urmare, am închis ochii şi am încercat să aflu astfel răspunsul. Minutele s-au transformat astfel în ore, iar eu am continuat să stau cu ochii închişi.

Când am deschis în sfârşit ochii, totul mă intriga: fiecare furnică, fiecare frunză, norii de pe cer, florile, întunericul – absolut totul. Spre uimirea mea, am descoperit însă că atunci când îmi ţineam ochii închişi erau mult mai multe lucruri care îmi atrăgeau atenţia: maniera în care pulsează corpul, în care funcţionează diferitele organe, canalele de-a lungul cărora curge energia, maniera în care este aliniată anatomia şi faptul că hotarele par limitate la lumea exterioară. Acest exerciţiu m-a făcut receptiv la întreaga mecanică a fiinţei umane. În loc să mă conducă la un răspuns simplu, în sensul că eram „cutare” sau „cutare”, el m-a făcut să realizez treptat că dacă îmi doream cu adevărat, puteam fi absolut orice. Cu alte cuvinte, nu am ajuns la nici o concluzie. Până şi certitudinea „eului” meu a dispărut. Simultan s-a trezit însă în mine un simţ mai profund al ideii de fiinţă umană. Dacă până atunci mă considerasem o persoană autonomă, acum această convingere a început să se destrame. Am devenit astfel o fiinţă nebuloasă.

În pofida sălbăticiei mele, singurul lucru pe care am reuşit să îl practic într-o manieră uimitor de disciplinată a fost yoga. Am început să practic yoga într-o vacanţă de vară, pe când aveam 12 ani. În fiecare an, familia mea se întâlnea cu rudele noastre la casa ancestrală a bunicului. În curtea acesteia se afla o fântână veche, cu o adâncime de peste 45 de metri. În timp ce fetele se jucau de-a v-aţi ascunselea, jocul preferat al băieţilor (eu şi verii mei) era săritul în fântână şi căţăratul înapoi până sus. Atât săritul cât şi căţăratul erau o provocare pentru noi. Dacă nu săream corect, ne puteam lăsa creierii pe zidul lateral al puţului. La întoarcere nu era cu nimic mai uşor, întrucât nu existau trepte, aşa că trebuia să ne împingem bine în suprafaţa de piatră, pentru a nu aluneca înapoi. Din cauza acestei presiuni, ajungeam adeseori sus cu degetele însângerate. Doar câţiva băieţi puteau face acest lucru. Eu eram unul dintre ei şi adevărul este că mă pricepeam de minune.

Într-o zi, a apărut un bătrân de peste 70 de ani. După ce s-a uitat o vreme la noi, a sărit în fântână. Am fost convinşi că acolo şi-a lăsat oasele, dar el a ieşit afară chiar mai rapid decât mine. Mi-am călcat atunci peste mândrie şi l-am întrebat:

- Cum ai reuşit?

- Vino şi învaţă să practici yoga, mi-a răspuns el.

L-am urmat ca un căţeluş. Astfel am devenit adeptul lui Malladihalli Swami (după cum era cunoscut bătrânul), apucându-mă de yoga. În trecut, trezirea mea în fiecare dimineaţă era un proiect al întregii familii. Membrii acesteia se străduiau să mă facă să mă ridic din pat, dar eu cădeam şi adormeam la loc. Mama îmi dădea periuţa de dinţi, dar după ce mi-o băgam în gură adormeam. Disperată, mama mă împingea în baie, dar adormeam şi acolo. La doar trei luni după ce m-am apucat de yoga, corpul meu a început să se trezească singur la 3:40 dimineaţa, fără să îmi propun acest lucru. Acest lucru mi se întâmplă inclusiv astăzi. După ce mă trezeam, practicile de yoga curgeau de la sine, indiferent unde şi în ce situaţii mă aflam, fără să sar vreodată peste vreo zi. Această formă simplă de yoga, numită angamardana (un sistem de yoga fizică ce întăreşte tendoanele şi membrele) – mă făcea să mă diferenţiez în orice grup de oameni, din punct de vedere fizic şi mental. Dar lucrurile se opreau aici. Sau cel puţin aşa credeam eu.

În timp, mi-am pierdut complet încrederea în educaţia structurată. Nu se pune problema că devenisem un cinic. Eram încă suficient de plin de viaţă şi de energie pentru a mă implica în tot felul de lucruri, dar principala mea calitate era – chiar şi la vârsta aceea – claritatea mentală. Nu încercam în mod deliberat să descopăr inconsistenţele şi găurile în materia predată, dar le vedeam pur şi simplu. Nu am căutat niciodată ceva anume, în toată viaţa mea. Pur şi simplu mă uitam în jurul meu, şi exact asta încerc să le predau astăzi oamenilor: dacă doreşti să cunoşti cu adevărat spiritualitatea, nu căuta ceva anume. Oamenii cred că spiritualitatea înseamnă să îl cauţi pe Dumnezeu, să cauţi adevărul sau absolutul. Problema este că în acest fel, tu ţi-ai definit deja ce cauţi. În realitate, nu obiectul căutării este important, ci facultatea inefabilă a căutării. Oamenii din lumea modernă au uitat complet de capacitatea de a privi pur şi simplu, fără un motiv aparent. Toţi oamenii sunt creaturi psihologice. Ei încearcă să dea sens tuturor lucrurilor. Căutarea spirituală nu are însă nimic de-a face cu căutarea unui obiect anume, ci cu îmbunătăţirea percepţiei, a facultăţii necondiţionate de a vedea.

După ce am terminat liceul, m-am înscris într-un program de dezvoltare personală organizat la Biblioteca Universitară din Mysore. Eram întotdeauna prima persoană care venea la bibliotecă la 9:00 dimineaţa şi ultima care era dată afară, la 8:30 seara. Între micul dejun şi cină, nu mă hrăneam decât cu cunoaştere. Deşi eram întotdeauna înfometat, am sărit peste prânz un an întreg. Citeam tot ce îmi cădea în mână, de la Homer la Mecanica pentru toţi, de la Kafka la Kalidasa, sau de la Dante la Dennis the Menace[3]. Am încheiat acel an cu mai multe cunoştinţe, dar şi cu mai multe întrebări ca oricând.

Lacrimile mamei m-au determinat să mă înscriu, împotriva dorinţei mele, la Universitatea din Mysore, la facultatea de literatură engleză. Am continuat să am însă în minte un miliard de întrebări, pe care le purtam pretutindeni cu mine, ca pe un nor întunecat. Nici cunoaşterea pe care am dobândit-o la bibliotecă, nici profesorii de la universitate nu au reuşit să îmi umple acest gol interior. La fel ca în timpul şcolii, îmi petreceam mult mai mult timp în afara sălilor de clasă decât în interior. Mi-am dat seama rapid că singurul lucru care se întâmpla la ore era dictarea şi luatul notiţelor, şi cu siguranţă nu îmi doream să devin stenograf! Am rugat odată o asistentă universitară să mă lase să îi copiez la xerox notiţele, astfel încât să nu se mai obosească să citească după ele, iar eu să particip la ore. În cele din urmă am făcut un târg cu toţi profesorii (care s-au dovedit mai mult decât fericiţi să nu mai particip la orele lor). În fiecare zi a lunii, ei mă treceau prezent în clasă. În ultima zi a lunii înregistrau prezenţele studenţilor, iar eu verificam catalogul, pentru a mă asigura că se ţineau de cuvânt!

Am început să mă întâlnesc cu mai mulţi colegi sub un arbore banyan uriaş din curtea campusului. Cineva ne-a numit Clubul Arborelui Banyan, iar numele a rămas. Clubul avea un moto: „Nu facem decât ceea ce ne distrează”. Obişnuiam să ne adunăm sub copac pe motocicletele noastre, discutând ore în şir despre cele mai variate subiecte, de la cum să ne facem motocicletele Jawa să meargă mai rapid şi până la cum să construim o lume mai bună. De bună seamă, nu ne dădeam niciodată jos de pe motociclete, sub nici un motiv. Acest lucru ar fi fost un sacrilegiu!

Până să termin facultatea, am călătorit prin întreaga ţară. La început, am mers prin sudul Indiei pe bicicleta mea. Mai târziu am călătorit prin întreaga ţară pe motocicletă. Am început apoi să trec frontierele naţionale. Când am ajuns la frontiera dintre India şi Nepal, mi s-a spus însă că actele motocicletei şi carnetul de şofer nu îmi erau suficiente. Aveam nevoie de mai multe acte. Visul meu a devenit să pot câştiga suficienţi bani pentru a vedea lumea pe motocicleta mea. Nu era doar un moft. Adevărul este că nu aveam astâmpăr. Îmi doream să cunosc ceva. Nu ştiam exact ce şi nu îmi dădeam seama unde trebuie să ajung pentru a obţine cunoaşterea respectivă, dar în adâncurile fiinţei mele îmi doream mai mult.

Nu m-am considerat niciodată un om impulsiv, dar îmi doream să trăiesc la maxim. Îmi cântăream cu siguranţă consecinţele acţiunilor, dar cu cât acestea se dovedeau mai periculoase, cu atât mai mult mă atrăgeau. Cineva mi-a spus odată că îngerul meu păzitor trebuie să fi fost extrem de activ, lucrând continuu ore suplimentare! Îmi doream tot timpul să mai depăşesc o graniţă sau să mai traversez o prăpastie. Nu mă întrebam niciodată ce şi de ce, ci doar cum. Privind retroactiv acea perioadă din viaţa mea, îmi dau seama că nu m-am gândit niciodată ce îmi doream să „devin când voi fi mare”. Mă gândeam doar cum îmi doream să îmi trăiesc viaţa şi eram conştient că eu eram singurul care putea stabili acest lucru.

La acea vreme, în India s-a produs un mare boom economic în domeniul creşterii puilor. Îmi doream să fac nişte bani pentru a-mi finanţa dorinţa de a călători fără restricţii, oriunde pofteam. Prin urmare, m-am apucat să cresc pui. Tata m-a întrebat: „Ce le voi spune oamenilor, că fiul meu creşte găini?” Eu mi-am construit însă ferma de pui, şi asta de la zero, fără să apelez la nimeni. Afacerea mea a prins aripi, iar profiturile au început să curgă. Îmi dedicam patru ore în fiecare dimineaţă afacerii. În restul zilei citeam şi scriam poezie, înotam, meditam şi visam cu ochii deschişi sub un arbore banyan uriaş.

Succesul m-a făcut şi mai aventuros. Tata se plângea întotdeauna că fiii altor vecini deveniseră ingineri, industriaşi, se înrolaseră în serviciul civil sau plecaseră în America. Toţi cei pe care îi cunoşteam – prietenii mei, rudele, foştii profesori de la şcoală şi de la facultate – îmi spuneau: „O, credeam că vei face ceva cu viaţa ta, dar nu faci decât să ţi-o risipeşti”.

Am acceptat această provocare. Împreună cu un prieten inginer civil, am intrat într-o afacere de construcţii. În doar cinci ani am devenit una din marile companii de construcţii din Mysore. Tatei nu îi venea să creadă, fiind extrem de încântat de mine.

Eram exuberant şi sigur pe mine, plin de adrenalină şi gata oricând să răspund la orice provocare. Atunci când ai tot timpul succes, începi să crezi că planetele se învârt în jurul tău, nu al soarelui!

Aceasta a fost perioada în care s-a produs acea după-amiază fatidică din septembrie 1982, când m-am decis să mă urc pe motocicleta mea şi să urc pe Dealul Chamundi.

Ceea ce nu ştiam atunci era că viaţa mea nu va mai fi niciodată la fel.

Mai târziu, când am încercat să discut cu prietenii mei despre ceea ce mi s-a întâmplat în acea zi pe munte, tot ce mi-au putut spune aceştia a fost: „Ai băut ceva? Ai luat vreo pastilă?” Nici unul nu avea habar de această nouă dimensiune care explodase subit în viaţa mea.

Chiar înainte de a începe să procesez ce mi s-a întâmplat, experienţa a revenit. Incidentul s-a produs o săptămână mai târziu. Stăteam la masă cu familia mea. Mie mi s-a părut că a durat doar două minute, dar a durat şapte ore. Stăteam acolo perfect conştient, doar că „eul” cu care mă identificam de regulă nu mai exista; tot restul continua să existe. Iar timpul zbura.

Ceilalţi membri de familie mă băteau pe umăr, mă întrebau ce s-a întâmplat şi mă invitau să mănânc. Eu mi-am ridicat o mână şi i-am rugat să plece. Erau de mult timp obişnuiţi cu felul meu ciudat de a fi, aşa că m-au lăsat în pace. Abia la 4:15 după-amiaza am revenit la simţurile mele „normale”.

Experienţa a început să se repete din ce în ce mai frecvent. Atunci când se producea, nu mâncam şi nu dormeam ore în şir. Nu făceam decât să rămân ancorat în locul în care mă aflam. Într-o astfel de ocazie, experienţa a durat 13 zile. S-a întâmplat să fiu într-un sat când a început, copleşindu-mă cu acea linişte şi cu acel extaz indescriptibile. Sătenii s-au adunat în jurul meu şi au început să şuşotească: „O, trebuie să fie în samadhi” (o stare beatifică ce transcende corpul fizic, bine documentată în tradiţiile spirituale indiene). India are o înţelegere tradiţională a spiritualităţii, despre care eu nu aveam habar. Când am ieşit din acea stare, cineva a dorit să îmi pună în jurul gâtului o ghirlandă. Altcineva a dorit să îmi atingă picioarele. Mi se părea o nebunie. Nu îmi puteam imagina de ce şi-ar dori cineva să facă astfel de lucruri.

Altădată, îmi luam prânzul. Tocmai îmi introdusesem o bucăţică de mâncare în gură, când acea stare de conştiinţă a explodat în mine. În acel moment am putut experimenta miraculoasa alchimie a digestiei umane, procesul prin care o substanţă exterioară, o bucăţică din această planetă, devine parte integrantă din mine. Cunoaştem cu toţii acest proces din punct de vedere intelectual. Noi ştim că planeta ne hrăneşte trupul, pentru ca într-o bună zi acesta să redevină parte integrantă din ea. Când am trăit însă această cunoaştere prin experienţă directă, ea mi-a transformat pentru totdeauna perspectiva fundamentală. Relaţia mea cu lumea înconjurătoare, inclusiv cu planeta, a trecut printr-o tranziţie dimensională.

Am devenit conştient de inteligenţa ieşită din comun care există în noi toţi, fiind capabilă să transforme o bucată de pâine sau un măr într-un ţesut din corpul nostru, într-o singură după-amiază. Nu este deloc un proces minor! Când am început să intru în contact în mod conştient cu această inteligenţă care era sursa creaţiei mele, în jurul meu au început să se producă evenimente aparent inexplicabile. Lucrurile pe care le atingeam se transformau într-o formă sau alta. Oamenii se uitau la mine şi izbucneau în lacrimi. Mulţi dintre ei erau convinşi că s-au eliberat de diferite suferinţe fizice sau mentale doar uitându-se la mine. În doar câteva ore mă vindecam eu însumi de afecţiuni a căror vindecare ar fi durat luni de zile dacă aş fi apelat la sistemul medical. Nu prea îmi păsa însă de aceste lucruri…

Această capacitate de a-mi transforma dramatic realitatea externă şi internă a continuat să se amplifice în mine şi în jurul meu, până astăzi. Nu am încercat niciodată să obţin în mod conştient această capacitate, dar atunci când cineva intră în contact cu această dimensiune mai profundă a inteligenţei, care reprezintă însuşi fundamentul existenţei noastre pe pământ, viaţa sa se transformă într-o manieră miraculoasă.

După circa şase sau opt săptămâni, această experienţă incredibilă a devenit o realitate vie pentru mine. În această perioadă din viaţa mea, totul s-a schimbat dramatic în jurul meu. Însăşi forma mea fizică – ochii, faţa, vocea şi chiar alinierea corpului meu – au început să se transforme atât de profund încât oamenii din jurul meu au remarcat la rândul acest lucru.

Ceea ce se întâmpla în interiorul meu era încă şi mai fenomenal. În doar şase săptămâni, o cantitate uriaşă de amintiri a pogorât asupra mea. Erau amintiri care nu puteau fi adunate decât în vieţi la rând. Am devenit astfel conştient de milioane de lucruri diferite care se întâmplau în interiorul meu în fiecare moment. Era ca un caleidoscop. Mintea mea logică îmi spunea că aceste lucruri nu puteau fi adevărate, dar ceea ce vedeam în interiorul meu era mai clar ca lumina zilei. În sinea mea speram însă să fie lucruri false. Întotdeauna m-am considerat un tânăr inteligent, dar dintr-o dată m-am trezit că sunt un prost inocent, şi nu mă puteam împăca cu acest lucru. Spre durerea mea, tot ce îmi spunea noua mea memorie s-a dovedit a fi adevărat.

Până în acest moment am refuzat întotdeauna să accept acele lucruri din viaţa mea care nu se încadrau într-un cadru de referinţă logic şi raţional. Încetul cu încetul, am început să înţeleg însă că inteligenţa supremă este viaţa însăşi. Intelectul uman nu este altceva decât o deşteptăciune care ne ajută să supravieţuim, dar adevărata inteligenţă este însăşi viaţa şi sursa ei. Nimic altceva.

Oamenilor li s-a spus că Divinul este iubire şi compasiune, dar dacă examinezi cu atenţie creaţia, constaţi că sursa creaţiei este înainte de toate cea mai înaltă inteligenţă care poate fi imaginată. În loc să ne conectăm cu această inteligenţă atotputernică ce vibrează în interiorul nostru, noi preferăm să ne folosim de intelectul nostru logic, care este util în anumite situaţii, dar în esenţă este extrem de limitat.

Am început să experimentez de asemenea o sensibilitate amplificată în faţa sentimentelor celor din jurul meu. Uneori, simpla vedere a unei persoane necunoscute de pe stradă mă făcea să izbucnesc în plâns, căci îi sesizam durerea sufletească. Nu îmi venea să cred ce suferinţe atroce pot suporta oamenii, în condiţiile în care eu dădeam pe-afară de extaz, fără nici un motiv aparent.

A durat o vreme până când am înţeles că ceea ce mi se întâmpla era un fenomen „spiritual”. Am realizat cu această ocazie că ceea ce mi se întâmpla mie era considerat de tradiţiile sacre şi de scripturi: experienţa supremă, că ceea ce experimentam eu era cel mai frumos lucru care i se poate întâmpla unei fiinţe umane.

În fiecare clipă, toate celulele corpului meu explodau într-un extaz suprem. Oamenii moderni ridică în slăvi copilăria, căci copiii pot râde şi se pot simţi fericiţi fără nici un motiv aparent. Eu am înţeles însă că şi adulţii se pot simţi extatici. Această experienţă le este accesibilă tuturor, căci totul vine din interiorul nostru.

Am început să înţeleg astfel că transformarea fizică a formei mele era de fapt o realiniere cu constituţia mea interioară. Am practicat posturile fizice (sau hatha-yoga) încă de la vârsta de 12 ani. Cei 13 ani de practică yoga au început să dea acum roade. În esenţă, yoga este o tehnică de recreare a corpului, astfel încât acesta să poată sluji unui scop superior. Corpul uman poate funcţiona ca o simplă bucată de carne, sau ca însăşi sursa creaţiei.

Există o întreagă tehnologie pentru transformarea unui om într-o fiinţă divină. Coloana vertebrală a omului nu reprezintă doar o colecţie de vertebre osoase, ci însuşi axul central al universului. Totul depinde de felul în care îţi reorganizezi sistemul. În cazul meu, după ce am fost o persoană extrem de fizică, am învăţat să îmi port corpul ca şi cum acesta nu ar exista deloc. În acest fel, corpul meu fizic a devenit extrem de relaxat. Anterior, toată această intensitate era centrată în corpul meu. Oamenii puteau simţi când intram într-o încăpere. Eram orientat exclusiv către acţiune. Acum am învăţat însă să îmi port corpul într-o manieră complet diferită.

Cu această ocazie, am înţeles că aceasta era adevărata yoga: această experienţă a uniunii cu existenţa, cu unitatea întregii vieţi, cu nemărginirea. Mult timp am crezut că setul simplu de posturi yoghine (sau asana-e) pe care le practicam zilnic îmi confereau doar o anumită bunăstare fizică. După experienţa pe care am trăit-o însă pe Dealul Chamundi, am înţeles că ceea ce făceam era un proces care mă putea elibera într-o dimensiune care transcende cu mult planul fizic. Peste ani, aveam să le spun multor oameni: „Chiar dacă vă apucaţi de yoga din motive greşite, aceasta dă oricum roade!”

Există ceva în interiorul oricărui om care detestă hotarele, tânjind să devină nemărginit. Natura umană ne face să tânjim întotdeauna după ceva mai mult decât suntem în momentul de faţă. Indiferent cât de multe realizăm, noi ne dorim să fim întotdeauna mai mult. Dacă am examina mai îndeaproape acest fenomen, am constata că, de fapt, noi nu ne dorim să fim sau să avem mai multe, ci să fim totul. Cu toţii ne dorim să fim infiniţi. Singura problemă este că noi încercăm să devenim astfel în rate.

Imaginează-ţi că eşti închis într-un cubicul de 1,5 pe 1,5 metri. Oricât de confortabil ar fi biroul tău, ţi-ai dori să te eliberezi din el. Dacă ţi s-ar da a doua zi un cubicul mai mare, de 3 metri pe 3, te-ai simţi cu siguranţă mai bine o vreme, dar în scurt timp ai reveni la dorinţa de a transcende şi aceste hotare. Nu contează cât de extinse sunt hotarele între care trăieşti. În clipa în care devii conştient de ele, dorinţa de a le transcende apare instinctiv. În Orient, această aspiraţie este recunoscută de toate culturile ca fiind ţelul suprem al activităţii umane. Eliberarea – mukti sau moksha - este considerată aici o aspiraţie naturală a tuturor oamenilor şi destinaţia lor ultimă. Noi încercăm să ne împlinim în rate această dorinţă supremă numai pentru că suntem inconştienţi de ea. În consecinţă, noi încercăm să ne-o satisfacem prin achiziţionarea de putere, de bani, de iubire sau de cunoaştere. Sau prin marea pasiune a zilelor noastre – cumpărăturile!

În momentul în care am înţeles că oamenii nu îşi doresc ceva anume, ci doar să se dilate indefinit, în mine a apărut o anumită claritate. Când am realizat că orice om este capabil să trăiască ce trăiam eu, mi s-a părut cât se poate de natural să îmi doresc să le împărtăşesc celorlalţi toate aceste lucruri. Începând din acel moment, singurul meu obiectiv a devenit să le transmit celorlalţi modalitatea prin care puteau experimenta ce trăiam eu şi să îi ajut să înţeleagă că nimeni nu le poate nega această stare de bucurie, de libertate şi de nemărginire atât timp cât nu se opuneau ei înşişi efervescenţei naturale a vieţii.

Această condiţie a bunăstării extatice, pe care am continuat să o experimentez începând din acea după-amiază de pe Dealul Chamundi, nu reprezintă o posibilitate vagă sau un vis efemer, capabil să se împlinească doar într-un viitor îndepărtat. Ea poate deveni o realitate vie pentru cei care doresc acest lucru, întrucât este dreptul prin naştere al tuturor oamenilor.

 

Calea de ieşire se află în interior

Tot ce ai făcut până acum a fost urmărirea unui singur lucru. Indiferent dacă ţi-ai propus să îţi construieşti o carieră, dacă ai început o afacere, dacă ai acumulat bani sau dacă ţi-ai întemeiat o familie, la baza tuturor acestor acţiuni a stat dorinţa ta de a trăi starea de bucurie.

Din păcate, undeva de-a lungul drumului viaţa ta a devenit din ce în ce mai complicată.

Dacă nu te-ai fi născut ca om, lucrurile ar fi fost mult mai simple pentru tine. Nevoile tale ar fi fost strict fizice. Dacă ai fi avut stomacul plin, te-ai fi considerat împlinit în ziua respectivă. Dacă ai un câine sau o pisică, uită-te la ei: de îndată ce au stomacul plin, animalele devin absolut împăcate.

Lucrurile nu stau însă la fel pentru oameni. Un stomac gol reprezintă cu siguranţă o problemă: foamea. Dar un stomac plin? Acesta reprezintă o sută de probleme! Atunci când supravieţuirea devine o problemă, ea ne ocupă întreaga atenţie, dar dacă nu mai este o problemă, noi uităm cu desăvârşire de ea. În cazul oamenilor, viaţa nu se rezumă la supravieţuire, ci doar începe cu ea.

La ora actuală, procesul de supravieţuire al generaţiei noastre este organizat mai bine ca oricând în trecut. Dacă doreşti, te poţi duce într-un supermarket şi poţi cumpăra de aici tot ce îţi trebuie pentru întregul an. Poţi face acest lucru chiar şi fără să ieşi din casă! Niciodată în istoria umanităţii nu a fost posibil aşa ceva. Lucruri pe care nici chiar regii nu şi le puteau permite acum o sută de ani le sunt accesibile astăzi oamenilor de rând. Suntem generaţia care trăieşte cel mai confortabil de când există umanitatea pe pământ. Problema este că acest lucru nu ne face să ne simţim nici mai fericiţi, nici mai plini de iubire, nici mai senini.

De ce? Oamenii au încercat să schimbe la maxim mediul exterior. Dacă ar forţa şi mai mult această schimbare, probabil că am rămâne cu toţii fără o planetă! Chiar şi aşa însă, noi nu suntem cu nimic mai fericiţi decât strămoşii noştri de acum o mie de ani. De vreme ce aceste schimbări exterioare nu au dat rezultatele scontate, nu crezi că a sosit timpul să vedem ce anume nu este în regulă? Ce sens are să continuăm să facem ceva care nu funcţionează de o mie de ani? Cât timp o să continuăm să trăim urmând tipare care nu şi-au onorat niciodată promisiunile?

A sosit timpul pentru o schimbare de paradigmă.

Să începem aşadar cu o întrebare simplă: ce înseamnă pentru noi bunăstarea?

Pe scurt, bunăstarea este o senzaţie profundă de plăcere interioară. Dacă organismul nostru simte o stare de plăcere, noi numim acest lucru sănătate. Dacă ea devine extrem de mare, o numim confort. Dacă mintea noastră simte o stare de plăcere, o numim pace. Dacă plăcerea devine extremă, o numim bucurie. Dacă emoţiile noastre simt o stare de plăcere, o numim iubire. Dacă plăcerea devine extremă, o numim compasiune. Dacă energia noastră vitală simte o stare de plăcere, o numim beatitudine. Dacă plăcerea devine extremă, o numim extaz. Oamenii nu caută niciodată altceva decât plăcere – interioară şi exterioară deopotrivă. Atunci când plăcerea derivă din interior, ea este numită pace, bucurie, fericire. Dacă mediul exterior devine la rândul lui plăcut, îl numim succes. Dacă nu suntem interesaţi de aceste lucruri şi ne dorim să ajungem în rai, ce căutăm de fapt? Acelaşi succes, dar în lumea de dincolo! Aşadar, în esenţă întreaga experienţă umană se rezumă la plăcere şi la neplăcere, în diferite grade.

De câte ori ţi s-a întâmplat însă să trăieşti o întreagă zi într-o stare beatifică, fără nici cel mai mic moment de anxietate, agitaţie, iritare sau stres? De câte ori ai trăit într-o stare de plăcere absolută timp de 24 de ore? Când a fost ultima oară când ţi s-a întâmplat aşa ceva?

Partea cea mai uimitoare este că în cazul celor mai mulţi dintre oameni, aceştia nu au experimentat nici măcar o singură zi în care lucrurile să se desfăşoare exact aşa cum şi-au dorit ei! De bună seamă, nu există om care să nu fi trăit când şi când o stare de bucurie, de pace sau chiar de beatitudine, dar aceste momente sunt întotdeauna extrem de efemere. Oamenii nu le pot prelungi. Ei reuşesc să ajungă pe culme, dar apoi se prăbuşesc. Şi nici măcar nu au nevoie de evenimente prea dramatice pentru a se prăbuşi. Chiar şi cele mai simple lucruri îi dezechilibrează, alungându-le pacea interioară.

Lucrurile se petrec cam aşa. Să spunem că ieşi în oraş şi cineva îţi spune că eşti cea mai frumoasă persoană din lume. Simţi că pluteşti în al nouălea cer. Ajungi apoi acasă, şi membrii familiei tale îţi spun cum eşti cu adevărat. Dintr-o dată, te prăbuşeşti!

Îţi sună familiar?

De ce simte omul nevoia de a experimenta o stare de bunăstare interioară? Răspunsul este evident: atunci când te afli într-o stare de plăcere interioară, tu devii plăcut pentru toţi ceilalţi din jurul tău. Nu ai nevoie de nici o scriptură şi de nici o filozofie pentru a fi bun cu ceilalţi. Aceasta este consecinţa naturală a faptului că te simţi bine în sinea ta. Bunăstarea interioară este cea mai sigură cale de a construi o societate senină şi o lume fericită.

De asemenea, succesul tău în lumea exterioară depinde fundamental de cât de bine îţi struneşti puterile corpului şi ale minţii. Prin urmare, bunăstarea interioară reprezintă o premisă esenţială pentru a dobândi succesul.

Dar mai presus de toate, există dovezi medicale şi ştiinţifice substanţiale în lumea modernă că trupul şi mintea funcţionează la apogeu atunci când te simţi bine în sinea ta. Se spune că dacă poţi rămâne într-o stare de fericire timp de 24 de ore, capacitatea ta intelectuală se dublează. Este suficient să laşi mâlul interior să se depună şi să laşi claritatea să iasă la suprafaţă pentru a obţine această realizare.

Energia vitală pe care o numeşti „eu” se simte uneori extrem de fericită, alteori profund nefericită, uneori foarte împăcată, iar alteori extrem de agitată. Aceeaşi energie a vieţii este capabilă de toate aceste stări contradictorii. Dacă ai avea de ales între expresiile prin care doreşti să îţi exprimi energia interioară, pe care ai alege-o? Bucuria sau suferinţa? Plăcerea sau neplăcerea?

Şi de această dată, răspunsul este evident. Căile pot varia de la un om la altul, dar indiferent dacă încerci să faci bani, să bei cât mai mult sau să ajungi în rai, adevăratul tău scop rămâne bunăstarea interioară. Chiar dacă declari că nu eşti interesat de această lume şi că singura ta menire în viaţă este să ajungi în rai, ceea ce cauţi tu este aceeaşi bunăstare interioară. Dacă ţi s-a spus din copilărie că Dumnezeu sălăşluieşte în rai, dar acesta s-ar dovedi un loc oribil, ţi-ai mai dori să ajungi în el? De bună seamă că nu! În esenţă, nivelul cel mai înalt al bunăstării interioare este definit ca fiind raiul. Iadul este nivelul suprem al neplăcerii interioare. Unii îşi găsesc „raiul” în vin, iar alţii cred că singura mântuire este Dumnezeu, dar toţi caută acelaşi lucru: bunăstarea interioară.

Singurul lucru care stă între tine şi bunăstarea interioară este un aspect foarte simplu: tu le-ai permis gândurilor şi emoţiilor tale să primească instrucţiuni de la lumea exterioară, nu de la cea interioară.

Într-o bună zi, o femeie s-a dus la culcare. În somn, ea a avut un vis. Se făcea că vede un bărbat voinic care se uita la ea, apropiindu-se din ce în ce mai mult.

Bărbatul a ajuns atât de aproape de femeie încât aceasta îi putea simţi respiraţia.

Ea a început să tremure, dar nu de teamă.

Apoi l-a întrebat:

- Ce ai de gând să îmi faci?

- Păi, cucoană, este visul tău!

Ceea ce se întâmplă în mintea ta este visul tău. În mod normal, acesta ar trebui să se deruleze aşa cum îţi doreşti tu, nu-i aşa? Chiar dacă lumea nu evoluează aşa cum ţi-ai dori, măcar gândurile şi emoţiile tale ar trebui să ia cursul dorit de tine. La ora actuală, ele nu primesc instrucţiuni de la tine, căci tu operezi accidental mecanismul uman.

Mecanismul uman este cea mai sofisticată formă fizică de pe această planetă. Tu eşti o capodoperă tehnologică, dar problema este că nu ştii unde se află panoul de comandă. Este ca şi cum ai opera un super-computer cu o şurubelniţă şi o cheie franceză! Din cauza acestei ignoranţe, cele mai simple procese ale vieţii sunt suportate cu greu de umanitate. La urma urmelor, ce au de făcut oamenii? Să îşi câştige traiul, să se reproducă, să îşi crească familia şi apoi să moară – mare brânză! Este uimitor ce eforturi depun oamenii pentru a face ceea ce realizează fără nici un efort orice vierme, insectă, pasăre sau animal.

Metaforic vorbind, ecologia noastră interioară este un haos. Noi credem că prin schimbarea condiţiilor exterioare vom reuşi să ne rezolvăm toate problemele interioare, dar ultimii 150 de ani dovedesc exact contrariul: că tehnologia ne poate aduce un confort sporit, dar nu şi bunăstarea interioară. Noi trebuie să înţelegem că atât timp cât nu vom face ceea ce trebuie, nu ni se va întâmpla nimic bun. Acest lucru este valabil nu numai în ceea ce priveşte lumea exterioară, ci şi lumea interioară.

Într-o zi, un taur şi un fazan stăteau pe o pajişte. Taurul păştea, iar fazanul culegea căpuşele prinse de pielea lui. Cei doi alcătuiau un parteneriat perfect. Privind copacul uriaş de la marginea câmpului, fazanul a spus nostalgic:

- Vai mie, cândva puteam zbura până pe creanga cea mai de sus. Acum nu mai am putere să ajung nici măcar la creanga cea mai de jos.

Taurul i-a răspuns cu nonşalanţă:

- Mănâncă puţin din baliga mea în fiecare zi, şi vezi ce se va întâmpla. În numai două săptămâni vei ajunge din nou pe creanga de sus.

- Fugi de-aici, i-a răspuns fazanul! Astea-s prostii! Ce vrei să spui cu asta?

- Încearcă şi vei vedea. Întreaga umanitate se foloseşte de baliga mea.

La început ezitant, fazanul a început să ciugulească din baligă. Într-adevăr, încă din prima zi el a reuşit să zboare din nou pe prima creangă. După două săptămâni, el a ajuns pe creanga cea mai de sus, unde a rămas, bucurându-se de peisaj.

Bătrânul fermier, care se legăna pe balansoarul său pe verandă, a văzut o pasăre frumoasă şi grasă în vârful copacului, aşa că a împuşcat-o.

Morala: Dacă mănânci rahat, poţi ajunge într-adevăr în vârf, dar nu vei putea rămâne niciodată acolo!

Într-o manieră similară, dacă te pretezi la orice pentru a trăi stări emoţionale mai intense, într-o primă instanţă tu poţi ajunge la o anumită bunăstare, dar aceasta nu va fi durabilă. Va fi suficientă schimbarea vremii sau prăbuşirea bursei pentru a-ţi strica buna dispoziţie. Şi chiar dacă bursa nu se va prăbuşi, simplul gând că acest lucru s-ar putea întâmpla vreodată va fi suficient! Cultivat continuu, acest gând poate deveni o tortură, fiind chiar mai rău decât dezastrul propriu-zis. Prin urmare, atât timp cât viaţa ta interioară va depinde de conjuncturile exterioare, starea ta de spirit va rămâne extrem de precară. Pur şi simplu nu se poate altfel.

 În acest caz, care este calea de ieşire?

Calea de ieşire constă într-o simplă schimbare a direcţiei. Tu trebuie să înţelegi că sursa şi fundamentul experienţei tale există în interiorul tău. Experienţele umane pot fi stimulate sau catalizate de situaţiile exterioare, dar sursa lor rămâne în interior. Durerea şi plăcerea, bucuria şi suferinţa, agonia şi extazul – nu se pot petrece decât în interiorul tău. În nebunia lor, oamenii încearcă întotdeauna să îşi extragă bucuria din mediul exterior. Acesta poate fi folosit ca un stimul sau ca un factor de declanşare, dar trăirea propriu-zisă rămâne sută la sută interioară.

Tu ţii acum în mână o carte. Unde o vezi? Arată cu degetul locul în care o vezi. Crezi că această imagine este exterioară ţie?

Mai gândeşte-te.

Îţi mai aminteşti de la orele de biologie cum funcţionează mecanismul vederii? Lumina cade pe carte. Aceasta o reflectă, iar lumina ajunge în lentilele ochilor tăi, unde este proiectată ca o imagine inversată pe retină – cred că îţi mai aduci aminte… Prin urmare, tu vezi cartea în interiorul tău.

Unde vezi întreaga lumea exterioară?

La fel: în interiorul tău.

Tu ai experimentat tot ce ţi s-a întâmplat vreodată în interiorul tău. Lumina şi întunericul, durerea şi plăcerea, agonia şi extazul – toate s-au petrecut în interiorul tău. Dacă cineva te ia de mână în momentul prezent, ţi se pare că atingi o mână exterioară, dar de fapt tu nu experimentezi decât senzaţiile din mâna ta. Întreaga experienţă rezidă în interiorul tău. Toate experienţele umane sunt sută la sută interne (create de sine).

Dacă este adevărat că gândurile şi emoţiile tale sunt create de tine, înseamnă că le poţi modela aşa cum îţi doreşti. La ora actuală există dovezi ştiinţifice care atestă că omul se poate îmbăta singur, fără să consume nici o picătură de alcool. La fel, că el poate ajunge la starea de euforie fără să consume vreun drog. Chimistul organic israelian Raphael Mechoulam şi echipa sa de cercetători au iniţiat un proiect prin care au izolat o „moleculă a beatitudinii” în organismul uman. În termeni profani, ei au descoperit că creierul uman are propriii săi receptori naturali ai canabisului. De ce? Deoarece el este capabil să îşi producă propriile narcotice. Organismul uman este capabil să îşi producă propria beatitudine fără nici un stimul exterior, şi desigur, fără mahmureala de după! Motivul pentru care diferite substanţe chimice precum alcoolul sau drogurile recreaţionale sunt considerate periculoase este că ele reduc luciditatea, ruinează sănătatea, dau dependenţă şi în ultimă instanţă te distrug complet. Există însă o substanţă narcotică ce este creată şi consumată de propriul organism! Ea are un impact fantastic asupra sănătăţii şi bunăstării personale! Cu alte cuvinte, sistemul uman este construit atât de perfect încât îşi poate asigura tot ce are nevoie. Mai recent au fost descoperite şi alte substanţe chimice similare, dar cea de care vorbim a fost numită „anandamidă”, pornind de la cuvântul sanscrit ananda, care înseamnă beatitudine. Acest lucru ne face să credem că fericirea nu este altceva decât consecinţa chimiei interioare. La fel şi starea de pace interioară. De fapt, orice senzaţie de bunăstare pe care o experimentăm – inclusiv pacea, bucuria sau extazul – au un corespondent chimic. Yoghinii au ştiut dintotdeauna acest lucru.

Există o tehnologie a bunăstării interioare, care poate crea baza chimică necesară unei existenţe beatifice. Aceasta este una din dimensiunile procesului pe care eu îl numesc „ingineria interioară”. Dacă eşti conştient, tu îţi poţi activa în aşa fel sistemul încât simplul act al respiraţiei să îţi producă o plăcere enormă. Tot ce trebuie să faci în acest scop este să fii atent la mecanismul tău interior.

Pentru ca acest lucru să devină posibil, tu trebuie să îţi modifici dramatic înţelegerea. Nu mai căuta o modalitate exterioară de ieşire din starea de suferinţă. Nu există decât o singură cale de ieşire din această stare, iar ea este interioară.

Marea majoritate a oamenilor cred că obiectivele vieţii spirituale sunt pacea şi bucuria. Această convingere este greşită. Pacea şi bucuria sunt premisele de bază ale unei vieţi trăite în bunăstare. Dacă doreşti să te bucuri de cina din această seară, trebuie să te simţi senin şi fericit. Dacă doreşti să te bucuri de familia ta, de munca pe care o prestezi şi de lumea în care trăieşti, tu trebuie să te simţi senin şi fericit. Pacea şi bucuria nu sunt obiectivele finale ale vieţii, ci însuşi fundamentul acesteia. În cazul în care consideri că pacea este scopul tău final, nu vei atinge această stare decât atunci când „te vei odihni în pace”!

Cuvântul „spiritualitate” este unul din cele mai puţin înţelese cuvinte din această lume. Nu păşi pe calea spirituală pentru a te bucura de pace. Din păcate, oamenii experimentează într-o măsură atât de mică această stare fundamentală de spirit încât au ajuns să o considere o aspiraţie supremă. În urmă cu câţiva ani, pe când mă aflam la Tel Aviv, mi s-a spus că shalom este salutul suprem. Am întrebat de ce. Mi s-a răspuns: „Pentru că înseamnă pace”. „De ce trebuie să fie pacea cea mai înaltă aspiraţie a omului, dacă nu trăieşti în Orientul Mijlociu?”, am spus.

Dacă te-ai afla pe o insulă pustie şi ai răbda de foame zece zile la rând, cum ţi-ai dori să apară Dumnezeu în faţa ta: sub forma unei lumini strălucitoare, sau a unei pâini? În India, anumite comunităţi venerează hrana considerând-o divină, întrucât au fost private de ea foarte mult timp. În California, Dumnezeu este considerat a fi iubire! Lucrul de care ai fost privat cel mai mult devine aspiraţia ta supremă. Trebuie să înţelegi însă că primirea lucrului respectiv nu te va satisface pe termen lung. Omul aspiră către o expansiune nelimitată. Aceasta este singurul lucru care îl poate satisface pentru totdeauna.

Procesul de căutare spirituală nu este o alegere cultivată sau indusă din afară, ci o aspiraţie naturală. Dacă nu îl gestionezi însă într-o manieră conştientă, el nu va avea efecte durabile. Atunci când starea de pace, de fericire şi de bucurie devine naturală (nu un efort), omul începe în mod firesc să caute, dorindu-şi să înţeleagă natura vieţii. Misticismul a evoluat pe această planetă numai în acele locuri în care oamenii au învăţat tehnologia extazului prin însăşi natura lor. Tu nu te poţi afla într-o stare de receptivitate spirituală maximă dacă nu te simţi beatific, şi astfel, nu vei încerca să explorezi toate aspectele vieţii. Dacă nu te simţi din start beatific, pur şi simplu nu vei îndrăzni să cauţi altceva, căci nu îţi vei putea asuma alte provocări în condiţiile în care te confrunţi cu marea provocare a suferinţei.

Să îţi spun o poveste… Un bărbat de 85 de ani a plecat să pescuiască în Louisiana. Pe când se pregătea să îşi încheie ziua, a prins o broască. Tocmai era pe punctul de a-i da drumul înapoi în iaz, când broasca i-a vorbit: „Sărută-mă cu pasiune, iar eu mă voi transforma într-o tânără frumoasă”.

Bătrânul s-a uitat mult timp la broască. Aceasta şi-a deschis buzele, anticipând sărutul. În final, bătrânul a pus broasca în bagajele sale.

- Nu m-ai auzit? a ţipat broasca. Dacă mă vei săruta, mă voi transforma într-o tânără extrem de frumoasă!

- La vârsta mea, i-a răspuns bătrânul, nu prea mai pot face mare lucru cu o tânără frumoasă. Dacă m-aş putea transforma eu însumi într-un prinţ tânăr şi frumos sărutându-te pe tine, ar fi altceva. În schimb, o broască vorbitoare… asta da, mi-ar putea aduce foarte mulţi bani!

Alegerile pe care le faci din cauza neputinţei nu reprezintă soluţii pentru viaţă. Incapacitatea de a te bucura din cauza naturii tale poate face ca până şi cele mai simple probleme ale vieţii să pară complexe şi greu de soluţionat. La ora actuală, atingerea stării de pace şi de bucurie este considerată cea mai importantă problemă a existenţei umane. Din cauza dorinţei lor obsesive de a atinge această stare, oamenii distrug întreaga planetă.

Motivul pentru care lucrurile cele mai simple – precum starea de pace, de bucurie şi de iubire – au devenit aspiraţii supreme este că oamenii trăiesc fără a fi conştienţi de procesul vieţii. Atunci când spun „viaţă”, cei mai mulţi dintre ei se referă la accesoriile vieţii – munca, familia, relaţiile, casa în care trăiesc, maşina pe care o conduc, hainele pe care le poartă sau zeii la care se roagă. Singurul lucru pe care îl ratează este viaţa însăşi – procesul vieţii, care reprezintă însăşi esenţa lor. Atunci când faci această greşeală fundamentală de a te identifica cu ceva diferit de tine, viaţa tinde să devină o luptă nenecesară. Fundamentul stării de pace şi de beatitudine nu constă în obţinerea unor lucruri exterioare, ci în accesarea şi organizarea naturii tale interioare.

Tu nu poţi experimenta altceva decât propriile tale senzaţii interioare. Dacă îţi poţi dilata suficient de mult aceste frontiere ale senzaţiilor, tu îi poţi experimenta pe toţi ceilalţi ca fiind una cu tine. Poţi merge chiar mai departe, experimentând întregul cosmos ca fiind propriul tău corp.

Atunci când am trăit personal această experienţă, am înţeles că scopul suprem al existenţei umane nu este iubirea şi compasiunea. Viaţa trăită în empatie nu este un principiu ezoteric, ci însăşi esenţa omului. Dacă vei renunţa să te mai identifici cu ceea ce ai acumulat până acum, inclusiv cu corpul şi cu mintea ta, vei putea să experimentezi şi tu acest lucru.

Iluminarea nu este o realizare, ci o întoarcere acasă. Simţurile tale îţi dau impresia că experimentezi lumea exterioară, dar acest lucru nu s-a întâmplat niciodată. Atunci când vei înţelege că tot ce experimentezi rezidă în interiorul tău, tu te vei întoarce acasă şi vei trăi starea de iluminare.

Eu mi-am dedicat întreaga viaţă creării unor metode care să le permită oamenilor să experimenteze această stare de inclusivitate. Dacă ne dorim să creăm soluţii relevante pentru toţi oamenii, noi trebuie să experimentăm starea de inclusivitate absolută. Iar acest lucru este perfect posibil.

Motivul pentru care oamenii nu sunt iluminaţi în mod natural este că ei au împărţit lumea în bine şi rău, în Dumnezeu şi în diavol, în sus şi jos, în sacru şi sacrilegiu, în pur şi impur, în rai şi iad. Acestea sunt linii paralele care nu se vor intersecta niciodată.

Dacă ţi-ai fracturat existenţa împărţind-o în acest fel, tu nu vei putea obţine niciodată bunăstarea şi starea de libertate. Ţi s-a spus să îţi iubeşti duşmanul, dar dacă începi prin a eticheta pe cineva drept duşman, încercând apoi să îl iubeşti, ţi se va părea o tortură! Atât timp cât ai fragmentat creaţia în acest fel, îţi va fi imposibil să ajungi la starea de inclusivitate absolută.

Problema este că oamenii au uitat de distincţia fundamentală între interior şi exterior, între existenţa lor şi maniera lor de a tranzacţiona cu lumea exterioară. Tranzacţiile sunt diferite, în funcţie de natura unei situaţii sau a unei relaţii. Indiferent cât de intime sau de distante par, ele sunt guvernate întotdeauna de legi şi de norme.

În ceea ce priveşte însă natura interioară, aceasta nu este guvernată decât de un singur principiu: unitatea fără limite. Lumea noastă fizică şi cea socială sunt guvernate de existenţa hotarelor. Lumea interioară nu are însă nevoie de astfel de frontiere. Pentru a atinge extazul unităţii fără limite, care este starea ta naturală, tot ce trebuie să faci este să te ghidezi după principiul că întreaga experienţă umană este generată din interior, cu sau fără suportul stimulilor externi. Asta-i tot. Dacă vei înţelege la modul absolut acest lucru în interiorul tău, consecinţele tranzacţiilor tale exterioare nu te vor mai apăsa ca o povară.

Ce vreau să spun cu asta? Foarte mulţi oameni îmi spun: „Poate că acest lucru este posibil pentru tine, întrucât eşti yoghin, dar cum ne putem elibera noi, cei care trăim în ‚lumea reală’, de fricţiuni în interacţiunile noastre?” Eu le reamintesc că nici eu nu trăiesc într-o peşteră. Eu însumi desfăşor o activitate extrem de intensă în toată lumea, conducând peste un milion de voluntari. Acest lucru nu este deloc simplu, căci fiind voluntari, asta înseamnă că nu sunt antrenaţi pentru munca pe care o prestează, şi că nu îi pot concedia! În consecinţă, viaţa mea ar trebui să mi se pară mult mai împovărătoare ca a lor! Cu toate acestea, eu nu mă simt niciodată stresat, întrucât nu mă consider sclavul lumii exterioare. Această realizare nu are nimic de-a face cu lumea de dincolo. Toţi oamenii pot trăi în acest fel.

Dacă încă mai crezi că cineva „acolo sus” va veni să te mântuiască şi să îţi rezolve toate problemele, aminteşte-ţi că trăieşti pe o planetă rotundă, care se mai şi învârteşte pe deasupra. Prin urmare, ori de câte ori te uiţi „în sus”, tu te uiţi în direcţia greşită! Ce înseamnă sus şi jos în acest cosmos imens, care continuă să se dilate? Nici o parte din el nu conţine eticheta „cu această parte în sus”! Singura distincţie pe care o poţi face în momentul de faţă este „interior/exterior” (deşi pentru un yoghin nici chiar această distincţie nu mai există).

Cu mii de ani în urmă, un yoghin a apărut pe o înălţime din Himalaya. El a rămas cunoscut sub numele de Adiyogi, primul yoghin, şi a lăsat ştiinţa yogăi unui număr de şapte discipoli, care au răspândit-o apoi în întreaga lume. Adiyogi le-a împărtăşit acestor discipoli un sistem al explorării şi transformării de sine de o profunzime inimaginabilă, bazat pe premisa radicală că este posibil ca o fiinţă umană să evolueze conştient. Spre deosebire de evoluţia biologică, ce se produce fără participarea noastră conştientă, cea spirituală se poate produce în mod conştient. Singurul lucru necesar este voinţa, susţine Adiyogi.

Dacă ar fi să îi distilăm esenţa înţelepciunii în doar câteva cuvinte, acestea ar fi următoarele: sus şi jos, bun şi rău, sacru şi profan – toate aceste principii opuse sunt asumate. Singurul context pe care îl putem cunoaşte şi cu care putem lucra este dihotomia interior/exterior. Aceasta a fost cea mai semnificativă contribuţie a lui Adiyogi la evoluţia umanităţii, pe cât de profundă, pe atât de durabilă: „Singura cale de ieşire există în interior”.

Să îţi spun o poveste… Cineva a venit să caute odată Centrul de Yoga Isha din sudul Indiei. El a ajuns într-un sat din vecini şi l-a întrebat pe un băiat localnic:

- Cât mai este până la Centrul de Yoga Isha?

Băiatul s-a scărpinat în cap şi i-a răspuns:

- 24.996 de mile.

Bărbatul a rămas şocat.

- Cât!? Atât de mult?

Băiatul i-a răspuns:

- Da, dacă mergi în direcţia în care te îndrepţi acum. Dar dacă vei face cale întoarsă, nu sunt decât patru mile.

Dacă te îndrepţi către exterior, te aşteaptă o călătorie nesfârşită. Dacă te vei întoarce însă către interior, călătoria ta nu va dura decât un singur moment.

În acel moment, totul se poate schimba. Nu numai că nu vei mai căuta bucuria, dar viaţa ta va deveni o expresie a bucuriei tale interioare.

[1] N.tr. Această expresie este consacrată în spaţiul anglo-saxon şi face referire la fuck, respectiv la orice cuvânt pornografic, insultător, degradant.

[2] Sistemul de identificare a căii oferit de guru.

[3] Carte de benzi desenate pentru copii.