Viaţa te iubeşte - Louise L. Hay, Robert Holden, carte

2900 Lei
(TVA inclus)
in stoc
30 zile
DIV155-STM066931

Cartile nu sunt incluse in promotie!

  • Beneficii
  • Livrare
  • Metode de plata
  • Magazin in Bucuresti
    • — 30 de zile drept de retur GRATUIT!
    • — Transport gratuit peste 199 lei
    • — Certificat garantie si conformitate
    • — Plata in rate
    • — Program de fidelizare
    • — Deschidere colet la livrare
    • — Notificari prin SMS
    • — Firma autorizata ANPC
    • — Oriunde in Romania prin curier rapid
    • — Cost transport: 9,99 lei Easybox, 15 lei DPD si Sameday / 18 lei Fan Courier
    • — Peste 199 lei transport gratuit
    • — Livrare in 1-3 zile
    • — Ramburs la curier
    • — Online cu card bancar
    • — Plata cu cardul la easybox
    • — Plata cu cardul la FANbox
    • — Plata in magazin
  •  0766613696

    Harta magazin StoneMania Bijou Bucuresti

 Viaţa te iubeşte
7 practici spirituale pentru vindecarea vieţii

Viaţa te iubeşte, iar tu ai puterea de a-ţi crea viaţa pe care o iubeşti.

Descriere

„Viaţa te iubeşte” este una din cele mai iubite afirmaţii ale lui Louise Hay. Ea este un gând al inimii care îi simbolizează perfect viaţa şi opera. Împreună, Louise Hay şi Robert Holden analizează ce înseamnă „Viaţa te iubeşte” – faptul că viaţa nu este o întâmplare, ci se derulează pentru tine. Într-o serie de conversaţii intime şi pline de candoare, cei doi autori explorează puterea iubirii, natura binevoitoare a realităţii, conceptul de univers prietenos şi esenţa adevăratei noastre identităţi.
Viaţa te iubeşte este o carte plină de poveşti inspirate şi de meditaţii utile, de rugăciuni şi de exerciţii. Louise şi Robert îţi prezintă o filozofie practică bazată pe şapte practici spirituale. Principalele teme acoperite de carte sunt:

Principiul oglinzii – practicarea iubirii de sine
Afirmarea vieţii – vindecarea temerii de bază a egoului
Urmărirea bucuriei personale – cultivarea încrederii în călăuzirea interioară
Iertarea trecutului – reclamarea inocenţei primordiale
Cultivarea în prezent a recunoştinţei – cultivarea încrederii elementare
Învăţarea artei de a primi – dărâmarea zidurilor de autoapărare şi deschiderea interioară
Vindecarea viitorului – alegerea iubirii în defavoarea fricii

Trăim într-un univers prietenos?
Este planul vieţii bazat pe bunătate?
Există un plan mai mare pentru viaţa noastră?

„Viaţa te iubeşte” este un proces de autointerogare care te poate conduce până la esenţa identităţii tale. Cartea explorează relaţia ta cu lumea şi pune întrebări profunde legate de natura realităţii.

În anii din urmă, ştiinţa a ajuns să perceapă lumea într-un mod nou. Spre exemplu, la ora actuală se ştie că atomii nu sunt nişte obiecte separate, ci expresii ale energiei universale. Nu a existat niciodată un univers al obiectelor separate. Tot ce există face parte integrantă din restul creaţiei. Fiecare dintre noi facem parte integrantă dintr-o Unitate mai mare.

Pe nivelul cel mai profund, menirea noastră în viaţă constă în a fi o oglindă plină de iubire pentru această lume. Scopul nostru nu este doar să lăsăm viaţa să ne iubească, ci şi să îi răspundem cu aceeaşi iubire. Noi ne aflăm aici pentru a iubi această lume. Dacă fiecare om ar face acest lucru puţin mai mult, lumea în care trăim nu ar mai fi nici pe departe atât de înspăimântătoare.

Caracteristici

  • Numărul de pagini: 224
  • Formatul în cm. (l x L x g): 13 x 20 x 1,3
  • I.S.B.N.: 978-606-8420-92-9
  • Traducerea din limba engleză: Cristian HANU
  • Titlul original: Life Loves You: 7 Spiritual Practices to Heal Your Life

  • A apărut în: 2015-07
Autor
  • Louise L. Hay ,
  • Robert Holden
Colectia
  • Vindecare spirituala
Editura
  • Adevar Divin

Nicio recenzie gasita. Fii primul care scrie!

Scrie o recenzie

Introducere vii
Capitolul 1: Priveşte-te în oglindă 1
Practica 1: Lasă Viaţa să te iubească 23
Capitolul 2: Afirmă-ţi Viaţa 29
Practica 2: 10 buline 48
Capitolul 3: Urmăreşte-ţi bucuria 55
Practica 3: Panoul afirmaţiilor mele 77
Capitolul 4: Iertarea trecutului 81
Practica 4: Scala iertării 109
Capitolul 5: Fii recunoscător acum 115
Practica 5: Recunoştinţa de zi cu zi 139
Capitolul 6: Învaţă să primeşti 145
Practica 6: Jurnalul lucrurilor primite 165
Capitolul 7: Vindecă-ţi viitorul 171
Practica 7: Binecuvântarea lumii 196
Cuvânt de încheiere 201
Mulţumiri 205
Despre autori 207



A apărut în: 2015-07

Capitolul 1

Priveşte-te în oglindă

Iubirea este o oglindă,

Ce nu reflectă decât esenţa ta,

Dacă ai curajul de a o privi în faţă.

Rumi

 

Este ziua de Sărbătoarea Recunoştinţei.

Mă bucur alături de Louise de o masă festivă alături de familie şi de prieteni. Stăm unul lângă celălalt în capul unei mari mese ovale plină până la refuz cu bucate: doi curcani uriaşi, platouri cu legume organice, pâine fără gluten, un cabernet Frac şi o plăcintă cu dovleac cu o crustă din migdale. Cea care a pregătit cu iubire mâncarea a fost Heather Dane, deşi ea insistă că şi soţul ei Joel merită să primească un anumit credit. Poate în calitate de degustător principal. Conversaţia înfloreşte. Toată lumea se simte bine. „Viaţa vă iubeşte”, spune Louise, în timp ce noi ne ridicăm paharele pentru a ne exprima recunoştinţa.

Pe măsură ce după-amiaza se prelungeşte, Heather aduce noi bunătăţi din bucătăria ei magică. Masa ovală este golită şi sunt aduse noi platouri. Îmi imaginez că masa se bucură de festin la fel de mult ca şi noi, în felul ei. La un moment dat, unul din oaspeţi, Elliot, se ridică de la masă şi se duce în faţa unei oglinzi care îl reflectă integral, atârnată pe perete. Elliot stă o vreme în faţa oglinzii, după care se apleacă şi o sărută. Eu şi Louise surprindem momentul. Ne surâdem unul altuia.

Ceva mai târziu, Elliot se ridică din nou de la masă. Se întoarce la oglindă şi o sărută din nou, după care se întoarce. Pare foarte fericit. În scurt timp, Elliot reia în mod regulat acest ritual, fără să pară că îşi dă seama că este privit. De acum însă, a atras atenţia tuturor. Spectacolul ne umple pe toţi de fericire. Vezi tu, Elliot are un an şi jumătate. Jocul său i se pare natural şi încântător. Copiilor le place să sărute oglinzile.

Când constată că are audienţă, Elliot îşi roagă tatăl, pe Greg să i se alăture. Greg nu prea vrea să se ridice de la masă, dar Elliot insistă, amestecând cuvintele cu gesturi convingătoare. Greg nu poate rezista acestui mesaj, aşa că se duce la oglindă cu fiul său. Elliot o sărută rapid, apoi aşteaptă ca şi Greg să facă acelaşi lucru. Acesta se apleacă şi îşi lipeşte buzele de oglindă. Elliot aplaudă încântat şi strigă plin de entuziasm.

– Louise, tu îţi aminteşti să fi sărutat oglinda când erai mică? o întreb.

– Nu, dar sunt convinsă că am făcut-o.

Apoi Louise mă întreabă dacă eu îmi amintesc să fi făcut acest lucru când eram copil.

– Nu. Nu-mi aduc aminte, îi răspund.

– Cu toţii am fost cândva la fel ca Elliot, îmi spune ea.

– Sunt absolut convins.

– Da, şi putem fi la fel, dacă ne dorim.

– Cum aşa?

– Lucrând cu oglinda, îmi răspunde Louise, ca şi cum ar fi fost evident de la sine.

– Lucrând cu oglinda!?

– Lucrul cu oglinda ne ajută să ne iubim din nou, îmi explică ea.

– La fel ca atunci când eram mici?

– Da. Iar atunci când ne iubim pe noi înşine, noi putem vedea că viaţa ne iubeşte la rândul ei, adaugă ea.

 

Sărutarea oglinzii

Este o zi frumoasă de primăvară, şi sunt singur acasă cu fiul meu Christopher. Soţia mea Hollie şi fiica noastră Bo sunt în oraş, bucurându-se de o zi „între fete” la Cafeneaua Pottery, lângă Kew Gardens. Bo tocmai a împlinit patru ani şi îşi exprimă minunat creativitatea, distrându-se de minune. În scurt timp cele două se vor întoarce acasă, şi de-abia aştept să văd ultima creaţie artistică a lui Bo. Cunoscându-mi fiica, mă aştept să văd o farfurie pictată în culorile curcubeului, o ceaşcă ciobită pictată cu inimioare sau o solniţă de buzunar pictată în roz – genul de lucruri care ar arăta perfect la o petrecere dată de Pălărierul Nebun în Aventurile lui Alice în Ţara Minunilor.

Christopher are aproape şase luni. Mi se pare că îl cunosc însă de o viaţă întreagă. Uneori, când privirile noastre se întâlnesc, rolurile pe care le jucăm dispar. Eu nu mai sunt tatăl lui, iar el nu mai este fiul meu, ci suntem două suflete prietene care îşi petrec timpul împreună. Am trăit de nenumărate ori aceeaşi experienţă şi cu Bo. Nu-mi pot imagina viaţa mea fără cei doi, şi mi se pare că ne-a fost dat dintotdeauna să fim împreună. Louise crede că noi ne alegem familia care ne poate oferi exact lecţiile şi daturile de care avem cea mai mare nevoie în această viaţă. În cartea ei, Poţi să îţi vindeci viaţa, ea spune:

Eu cred că ne aflăm cu toţii într-o călătorie nesfârşită de-a lungul eternităţii. Noi venim pe această planetă pentru a învăţa anumite lecţii particulare, care ne sunt necesare pentru evoluţia noastră spirituală. În acest scop, ne alegem singuri sexul, culoarea pielii, ţara, după care ne căutăm cei mai potriviţi părinţi care ne pot „oglindi” tiparele pe care dorim să le manifestăm.

Hollie şi Bo sună şi îmi spun că se află în drum spre casă, aducând daruri pentru Christopher şi pentru mine. Închid telefonul şi remarc că fiul meu zâmbeşte. De altfel, Christopher zâmbeşte foarte des. Majoritatea bebeluşilor fac acelaşi lucru. Aceasta este natura lor. Când Christopher intră însă în această stare de spirit, nu se mai poate opri. Le zâmbeşte tuturor, inclusiv obiectelor neanimate, cum ar fi o vază goală, un aspirator sau o şurubelniţă. Îl iau pe Christopher în braţe şi îl duc în faţa oglinzii de deasupra şemineului.

– Dragă Christopher, îmi face plăcere să ţi-l prezint pe Christopher, îi spun, arătându-i reflexia din oglindă. Christopher nu mai zâmbeşte. Acest lucru mă ia prin surprindere. Eram convins că va zâmbi mai abitir ca oricând când îşi va vedea imaginea reflectată de oglindă. La urma urmelor, le zâmbeşte tuturor celorlalte lucruri. Îi prezint din nou lui Christopher reflexia lui. Şi de această dată, zâmbetul îi dispare de pe faţă. De fapt, nu mai are nicio expresie. Este ca şi cum nu ar fi văzut nimic. Nici măcar o vază goală.

De ce a refuzat Christopher să îi zâmbească reflexiei sale? Ei bine, am făcut nişte cercetări referitoare la psihologia dezvoltării copilului şi am descoperit că incapacitatea de a-şi zâmbi propriei reflexii este comună tuturor bebeluşilor. Ei nu se recunosc pe ei înşişi. De ce? Am întrebat-o pe Louise ce crede.

– Bebeluşii nu se identifică încă cu corpul lor, mi-a răspuns ea, ca şi cum ar fi fost evident de la sine, în maniera care îi este caracteristică.

Bebeluşii sunt ca nişte suflete-păsări care zboară pe deasupra corpului lor, fără să se grăbească însă să coboare în acestea. Atunci când se văd în oglindă, ei nu gândesc: „Acesta sunt eu”, sau „Acest corp este al meu”. Bebeluşii sunt conştiinţă pură. ei nu cunosc încă gândul de eu. Nu au o imagine de sine. Nu experimentează încă nevrozele, identificându-se plenar cu binecuvântarea originală a spiritului lor. Bebeluşii se identifică numai cu faţa lor originară, după cum o numesc budiştii, care este faţa sufletului lor.

Copiii încep să se identifice de regulă cu imaginea din oglindă abia după 15-18 luni de la naştere. Aceasta este Etapa Oglinzii, sau stade du miroir, după cum o numeşte psihanalistul Jacques Lacan. Nu-i de mirare că Elliot se distra atât de abitir la festinul nostru de Sărbătoarea Recunoştinţei. Cu siguranţă, când va ajunge la vârsta lui Elliot, Christopher va începe la rândul lui să îşi sărute imaginea din oglindă, inclusiv cea reflectată de oglinda rotundă din baie, de lingurile strălucitoare, de sosierele din oţel inoxidabil, de mânerele din sticlă ale uşilor şi de orice alt obiect care îi va surprinde reflexia.

Începând de la trei ani, oglinda devine prietena copilului. Copiilor le place ce văd în oglindă. Aceasta este perioada în care învaţă că: „am un corp”. Identificarea cu acesta este încă foarte redusă. Ei nu se identifică plenar cu corpul lor, dar îl consideră o formă necesară pentru experienţa umană. De aceea, încearcă diferite expresii faciale, diferite poze, diferite gesturi, ba chiar inventează dansuri amuzante. Christopher şi Bo sunt foarte amuzaţi de imaginea pe care o văd în oglindă. Ei joacă adeseori jocuri cu imaginea lor, la fel ca Peter Pan cu umbra sa.

Experimentarea cu ideea de eu este amuzantă o vreme, dar nu pentru totdeauna. Pe măsură ce ne asumăm identitatea unui sine separat – egoul – în psihologia noastră se produce o schimbare. Noi devenim sensibili în faţa oglinzii. Dacă suntem filmaţi, ne simţim stânjeniţi. Fie ne dorim excesiv atenţia celorlalţi, fie o evităm. Începem să uităm astfel treptat de iubire şi să cădem în ghearele fricii. Începem să ne judecăm pe noi înşine şi ne uităm faţa originară. Imaginea de sine care ne apare în oglindă este alcătuită din judecăţi. Ea nu reprezintă eul nostru real.

Sufletul-pasăre – care reprezintă adevărata noastră natură – continuă să cânte, dar ne vine din ce în ce mai greu să îi auzim cântecul din cauza imaginii de sine (egoului), care se simte separată şi temătoare. Frumuseţea pe care o vedeam cândva în oglindă nu a dispărut, dar acum este distorsionată de judecata de sine. Dacă încetăm să ne mai judecăm pe noi înşine, noi o putem revedea instantaneu. Din păcate, de-a lungul anilor am învăţat să ne identificăm cu judecata şi autocritica. Ne-am autoconvins că judecata este sinonimă cu vederea clară, dar în realitate lucrurile stau chiar pe dos: noi nu ne putem vedea clar (pe noi, dar şi lumea exterioară) decât atunci când nu ne (o) mai judecăm.

 

Mitul inadecvării

– Prima mea încercare de sinucidere s-a produs la vârsta de nouă ani, îmi spune Louise.

– Ce s-a întâmplat? o întreb.

– Păi, slavă cerului, nu a funcţionat.

– Lumea nu ar fi cunoscut-o niciodată pe Louise Hay, dar ar fi funcţionat.

– E drept, îmi răspunde Louise cu un zâmbet.

– Deci, ce s-a întâmplat?

– Mi s-a spus să nu mai mănânc niciodată bobiţe din copacii de pe deal, căci sunt otrăvitoare şi voi muri. Într-o zi, când viaţa mi se părea cu deosebire nedreaptă, am mâncat mai multe bobiţe şi m-am întins la sol, ca să mor.

Stau cu Louise în faţa oglinzii mari de un stat de om din biroul ei, în casa ei din San Diego, şi ne împărtăşim poveştile din copilărie. A fost ideea lui Louise să facem acest lucru în faţa oglinzii. Atunci când vorbeşte cu mine, se uită direct la oglindă, păstrând contactul ocular cu reflexia ei. Onestitatea şi vulnerabilitatea pe care le afişează mă uimesc la culme. Vocea îi este blândă în timp ce îşi aminteşte de copilăria ei. Cuvintele sale reverberează o anumită tristeţe. Pare plină de compasiune faţă de sinele ei de la vârsta de nouă ani.

– De ce ai vrut să te sinucizi? o întreb.

– Nu mă simţeam demnă de a fi iubită.

– Te-ai simţit vreodată demnă de a fi iubită?

– Da, la început. Dar totul a luat-o razna când părinţii mei au divorţat. Mama s-a recăsătorit cu un bărbat care m-a abuzat fizic şi sexual. A existat foarte multă violenţă acasă la noi.

– Îmi pare rău să aud asta, Lulu.

– Principalul mesaj al familiei mele a fost: „Nu merit să fiu iubită”, continuă ea.

Când Louise era adolescentă, un vecin a violat-o. Bărbatul a fost condamnat la 16 ani de închisoare. Louise a plecat de acasă la 15 ani.

– Nu îmi doream decât ca oamenii să fie buni cu mine, dar nu aveam nicio idee cum puteam face eu însămi acelaşi lucru.

Lucrurile au mers din rău în mai rău.

– Eram însetată de dragoste, aşa că am devenit un magnet pentru abuzuri.

Louise s-a culcat cu orice bărbat care îi arăta cât de cât bunătate. În scurt timp, a rămas însărcinată.

– Nu puteam avea grijă de un copil, căci nu ştiam să am grijă nici măcar de mine însămi.

Când îmi vine rândul să îmi spun povestea copilăriei, Louise mă întreabă:

– Ce ţi-ai dorit cel mai mult când erai copil?

M-am uitat în ochii reflexiei mele din oglindă. La început, nu mi-a trecut nimic prin minte. În scurt timp, amintirile mi-au revenit însă.

– Îmi doream să fiu văzut.

Louise mă întreabă ce vreau să spun cu asta.

– Simţeam că mi-aş fi dorit ca altcineva să îmi spună cine sunt, de ce mă aflu aici şi că totul va fi bine.

Când eram copil, îmi puneam foarte multe întrebări, inclusiv cele „mari”, precum: „Cine sunt eu?”, „Ce este real?” şi „De ce am o viaţă?”

Când eram mic, ne-am mutat dintr-o casă în alta. Mama îşi dorea să se mute tot mai departe de părinţii ei. Tata era întotdeauna ocupat să alerge după un loc de muncă. La un moment dat, am ajuns în Winchester, nu departe de familia mamei. Am închiriat aici o căsuţă numită Honeysuckle Cottage[1], şi am foarte multe amintiri fericite din această perioadă. Mai târziu, când aveam nouă ani, ne-am mutat într-un sat numit Littleton[2], într-o casă numită „Shadows[3]”. Mi s-a părut un nume ciudat pentru o casă.

– Te-au iubit părinţii tăi? mă întreabă Louise.

– Da, cu siguranţă, dar a fost complicat.

– Ce s-a întâmplat?

Mama suferea de depresie. Aceasta apărea şi dispărea, apoi revenea din nou, întotdeauna pe neaşteptate. Uneori dura săptămâni. În acele perioade, mama nu făcea altceva decât să stea în pat, iar noi ne rugam ca medicamentele să îşi facă efectul. Alteori era internată în diferite spitale de psihiatrie, dar ori de câte ori ajungea în astfel de instituţii, încerca să se sinucidă.

– Şi tatăl tău? mă întreabă Louise.

– Avea şi tata demonii lui.

Când aveam 15 ani, am aflat cu uimire că tata avea o problemă cu alcoolul. Ne-a promis să se lase de băut. A şi făcut-o, de foarte multe ori. În cele din urmă, a plecat de acasă şi şi-a petrecut ultimii zece ani din viaţă (în cea mai mare parte) fără adăpost, trecând de la o instituţie la alta (din cele care oferă adăpost temporar oamenilor străzii). A fost un coşmar să trăiesc cu doi părinţi care sufereau atât de mult. Cei din familia mea s-au iubit cât au putut de mult, dar niciunul dintre noi nu ne simţeam demni de a fi iubiţi în interiorul nostru. Niciunul nu ar fi putut spune vreodată: „Merit să fiu iubit”, cu toată sinceritatea.

„Realitatea fiinţei tale este că meriţi să fii iubit”.

Louise Hay, Gânduri din inimă

Eu şi Louise avem aceeaşi filozofie legată de natura esenţială a oamenilor. Amândoi suntem conştienţi că adevărul fundamental al tuturor oamenilor, inclusiv al tău, este: „Eu merit să fiu iubit”. Iubirea nu este doar un sentiment sau o emoţie. Ea este adevărata noastră natură. Este ADN-ul nostru spiritual. Este cântecul inimii noastre. Este conştiinţa sufletului nostru. Dacă avem noroc, acest adevăr fundamental – „eu merit să fiu iubit” – este oglindit în copilărie de părinţii noştri, de şcoală, de biserică, de prieteniile şi de celelalte relaţii ale noastre.

Oglindirea este o parte esenţială a copilăriei. Scopul ei suprem este afirmarea adevărului fundamental: „Eu merit să fiu iubit”. Noi experimentăm adorabilitatea noastră eternă prin intermediul acestei oglindiri afirmative. Avem încredere în ceea ce suntem şi creştem, devenind adulţi maturi care reprezintă o prezenţă plină de iubire în această lume.

Adevărul fundamental „eu merit să fiu iubit” are şi un opus: teama fundamentală că: „nu merit să fiu iubit”. Această teamă este întărită de oglindirile nefericite din copilărie. În conversaţia noastră din faţa oglinzii, Louise îmi spune:

– Eu am fost crescută de doi oameni care nu simţeau că merită să fie iubiţi. De aceea, ei nu m-au putut învăţa nici pe mine acest lucru, căci nu îl cunoşteau ei înşişi.

Părinţii trebuie să îşi cunoască adevărul fundamental al propriei lor naturi pentru a-şi ajuta copiii să se iubească pe sine.

Teama fundamentală că „nu merit să fiu iubit” este falsă. Ea reprezintă doar o poveste. Pare adevărată numai pentru că ne identificăm cu ea, fapt care ne împiedică să ne bucurăm de propria noastră companie. În acest fel, noi ne îndepărtăm de noi înşine. Uităm de sufletul-pasăre care reprezintă adevărata noastră natură, iar lumea exterioară devine un simbol al acestei temeri. Ne este teamă să ne privim în oglindă. „Când trec pe lângă o oglindă, grăbesc pasul”, a declarat odată actorul Bill Nighy. Teama că nu merităm să fim iubiţi ne infectează psihicul, care devine îmbâcsit şi plin de judecăţi autocritice: „Există ceva în neregulă cu mine; sunt rău; nu valorez nimic”.

Dacă este cuplată cu obişnuinţa judecăţii autocritice, această teamă fundamentală ne face să experimentăm ceea ce eu numesc mitul inadecvării, care se exprimă printr-un dialog interior de gen:

Nu sunt suficient de bun.

Nu sunt suficient de inteligent.

Nu am un succes suficient de mare.

Nu sunt suficient de frumos.

Nu sunt suficient de puternic.

Nu sunt suficient de interesant.

Nu sunt suficient de creativ.

Nu sunt suficient de bogat.

Nu sunt suficient de slab.

Nu sunt suficient de important.

– S-a dovedit că această teamă de a nu fi „suficient de” a fost prezentă în toţi cei cu care am lucrat vreodată, îmi spune Louise.

Mitul inadecvării nu are nimic de-a face cu sufletul-pasăre, cu adevărata noastră natură. Această nevrednicie este învăţată, nu ne naştem cu ea. Ea aparţine imaginii noastre temporare de sine, pe care o manifestăm până când devine prea dureroasă pentru a o mai susţine. La un moment dat, noi cădem în genunchi şi spunem: „Vreau să îmi vindec viaţa” şi „Trebuie să existe şi o altă cale”. Nu putem transcende mitul inadecvării decât atunci când suntem dispuşi să acceptăm din nou adevărul fundamental potrivit căruia: „Eu merit să fiu iubit”.

 

Principiul oglinzii

– Prima dată când am lucrat cu oglinda nu mi-a fost deloc uşor, îmi spune Louise.

– Ce s-a întâmplat?

– Îmi căutam defectele. Şi am găsit suficient de multe! îmi răspunde ea zâmbind.

– Cum ar fi?

– O, de pildă că sprâncenele mele nu erau perfect drepte. Că aveam prea multe riduri. Că buzele mele nu aveau forma dorită de mine. Lista era interminabilă.

– Trebuie să îţi fi fost greu.

– Eram foarte dură cu mine în acea perioadă din viaţa mea.

Prima mea experienţă de lucru cu oglinda a fost similară cu cea a lui Louise. Când m-am privit în oglindă, m-am trezit faţă în faţă cu nenumăratele judecăţi critice pe care le aveam faţă de mine însumi. Unele se refereau la felul în care arătam. De pildă, nu-mi plăcea zâmbetul meu. Îmi doream un zâmbet diferit – cumva mai bun. „Nu sunt fotogenic”, mi-am spus. Celelalte judecăţi critice erau chiar mai personale, condamnându-mă. Erau gânduri specifice ale mitului inadecvării, de gen: „Nu am un succes suficient de mare. Nu sunt suficient de talentat. Nu am făcut mare lucru cu viaţa mea. Nu sunt suficient de bun şi nu voi fi niciodată”.

– Ai fost vreodată tentată să nu mai lucrezi cu oglinda? O întreb pe Louise.

– Da, dar am avut un maestru deosebit, în care aveam încredere, iar acesta m-a ajutat să mă simt în siguranţă în faţa oglinzii.

– Cum a reuşit?

– Ei bine, mi-a explicat că nu oglinda mă judecă, ci eu însămi. Prin urmare, nu aveam de ce să mă tem de oglindă.

– Aceasta este cheia lucrului cu oglinda.

– Aşa este, mă aprobă Louise. Maestrul meu mi-a explicat de asemenea că atunci când mă privesc în oglindă, eu nu îmi judec decât înfăţişarea aparentă. Nu mă uit cu adevărat la mine însămi.

– Deci, ai continuat să lucrezi cu oglinda.

– Da, şi după o vreme am început să observ mici miracole.

– Mici miracole!?

– Cum ar fi trecerea semaforului pe culoarea verde când ajungeam eu la el sau găsirea unui loc ideal într-o parcare supra-aglomerată! îmi răspunde ea râzând în hohote.

– Ce vrei să spui cu asta?

– Ei bine, mi se părea că semaforul îşi schimbă culoarea special pentru mine. Sau găseam un loc liber în zone în care era aproape imposibil să parchezi. Am început să mă integrez mai bine în ritmul vieţii. Am redus presiunea asupra mea, iar viaţa mi-a răspuns cu aceeaşi monedă.

Şi eu am avut un maestru bun care m-a învăţat să lucrez cu oglinda. Este vorba de Louise Hay! Louise este considerată o pionieră în privinţa lucrului cu oglinda, despre care a vorbit lumii de peste 40 de ani. „Lucrul cu oglinda” este numele pe care îl dă Louise unui număr de exerciţii pe care trebuie să le practici în faţa oglinzii. Acestea includ meditaţii, afirmaţii şi interogaţii pe care le-a inclus în programul ei „Vindecă-ţi singur viaţa”. Personal, folosesc lucrul cu oglinda cu cursanţii mei de la Proiectul Fericirea şi cu cei care urmează programul meu de trei zile intitulat Adorabilitatea.

Principiul oglinzii este numele pe care îl dau eu conceptului care stă la baza lucrului cu oglinda. El reprezintă cheia înţelegerii motivului pentru care lucrul cu oglinda este atât de puternic transformator şi vindecător. Principiul oglinzii îţi oferă inclusiv motivaţia de care ai nevoie pentru a continua să lucrezi cu oglinda atunci când începi să opui rezistenţă. El afirmă că: relaţia ta cu tine însuţi este oglindită de relaţia ta cu ceilalţi oameni şi cu întreaga realitate.

Cu alte cuvinte, relaţia pe care o ai cu tine însuţi se reflectă în relaţia ta cu familia şi cu prietenii, cu partenerii de cuplu şi cu străinii, cu autorităţile şi cu rivalii, cu eroii pozitivi şi cu cei negativi. Spre exemplu, relaţia pe care o ai cu tine însuţi se oglindeşte în relaţia ta cu:

timpul: capacitatea de a-ţi face timp pentru ceea ce este cu adevărat important;

spaţiul: capacitatea de a te bucura de darurile solitudinii;

succesul: capacitatea de a-ţi asculta inima;

fericirea: capacitatea de a-ţi urmări bucuria;

sănătatea: capacitatea de a-ţi îngriji corpul;

creativitatea: capacitatea de a renunţa la autocritici;

călăuzirea: încrederea în înţelepciunea ta interioară;

abundenţa: capacitatea de a fi prezent;

iubirea: capacitatea de a fi vulnerabil;

spiritualitatea: capacitatea de a fi deschis.

Principiul oglinzii îţi arată de ce suferi şi cum te poţi vindeca, cum te blochezi singur şi cum te poţi elibera. El este cheia iubirii de sine şi a acceptării iubirii vieţii. Înţelegerea modului de operare a principiului oglinzii te ajută să faci alegeri bune în domeniul relaţiilor, al muncii şi al vieţii în general. De aceea, înainte de a merge mai departe, îţi propun să analizăm mai amănunţit Principiul oglinzii:

Psihicul este o oglindă. Psihicul tău este o oglindă a imaginii tale de sine. Percepţia identităţii tale îţi influenţează toate gândurile cu care te identifici. Cu alte cuvinte, tu gândeşti exact ca persoana pe care o vezi în oglindă.

– Cândva credeam că sunt o victimă a lumii, îmi spune Louise. Psihicul meu era plin de temeri, de cinism şi de mecanisme defensive. Viaţa încerca să mă iubească, dar nu aveam încredere în ea. Nu puteam crede acest lucru, pentru că nu îl înţelegeam.

Modalitatea cea mai eficientă de a-ţi schimba psihicul constă în schimbarea minţii (gândurilor).

Lumea este o oglindă. Percepţia este subiectivă, nu obiectivă. Creierul receptează între 10-11 milioane de biţi de informaţie în fiecare secundă, potrivit unor estimări. El ar exploda dacă ar încerca să proceseze toate aceste informaţii. De aceea, le filtrează şi ne prezintă circa 2000 de biţi de informaţie pe secundă. Imaginea ta de sine este un filtru. Tu vezi numai lucrurile cu care te identifici. Noi nu vedem lucrurile aşa cum sunt, ci aşa cum suntem noi. De aceea, ne raportăm la această lume ca la un rai sau ca la un iad, ca la un dar sau ca la o încercare, ca la o închisoare sau ca la o clasă, ca la un câmp de bătălie sau ca la o grădină, ca la un loc de muncă sau ca la un teren de joacă, ca la un coşmar sau ca la o piesă de teatru.

Relaţiile sunt o oglindă. Ori de câte ori ne întâlnim cu altcineva, noi ne întâlnim cu o faţetă a noastră. Descoperim astfel că suntem diferiţi în unele privinţe, dar similari în cele mai multe. Noi experimentăm ceea ce investim într-o relaţie. De multe ori, ceea ce lipseşte dintr-o relaţie este exact ceea ce refuzăm noi să investim. Uneori, noi proiectăm asupra celuilalt adevărul fundamental: „Merit să fiu iubit”, iar alteori teama fundamentală: „Nu merit să fiu iubit”. Cu cât ne iubim mai puţin pe noi înşine, cu atât mai greu ne vine să îi lăsăm pe ceilalţi să ne iubească. Invers, cu cât ne iubim mai mult pe noi înşine, cu atât mai uşor ne vine să recunoaştem cât de iubiţi suntem.

Viaţa este o oglindă. „Atunci când creştem, noi avem tendinţa de a recrea mediul emoţional din primii ani de viaţă, scrie Louise în Iubeşte-te şi vindecă-ţi viaţa. Avem de asemenea tendinţa de a recrea în relaţiile noastre personale relaţiile pe care le-am avut cu părinţii noştri”. Viaţa este o expresie a identităţii pe care ne-o asumăm. Ea ne oglindeşte valorile, etica şi alegerile. Ne arată ce gândim. Reflectă ceea ce credem că merităm sau nu merităm, pe cine învinovăţim şi ce responsabilităţi ne asumăm.

Principiul oglinzii îţi oferă cheia pentru experimentarea „micilor miracole” ale vieţii. El este descris perfect în Cursul de miracole: „Percepţia este o oglindă, nu o realitate. Ceea ce privesc este propria mea stare de spirit, reflectată în exterior”. Textul continuă astfel:

Proiecţia creează percepţia. Lumea pe care o vezi nu este altceva decât ceea ce i-ai oferit tu însuţi. Ea nu este nimic mai mult, dar nici mai puţin decât atât. De aceea, ea pare importantă pentru tine. Ea este martora stării tale de spirit, imaginea exterioară a stării tale interioare. Omul percepe ceea ce gândeşte. Prin urmare, nu încerca să schimbi lumea, ci optează pentru a-ţi schimba gândurile legate de ea.

 

Miracolul iubirii de sine

În camera mea am o oglindă, pe care o numesc Oglinda mea Magică. În interiorul acestei oglinzi se află cea mai bună prietenă a mea.

Louise Hay, Aventurile lui Lulu

– La început nu mi-a fost deloc uşor să lucrez cu oglinda, spune Louise sălii pline cu cursanţi la seminarul meu de cinci zile intitulat Predarea fericirii. Îmi venea extrem de greu să îmi spun: „Te iubesc, Louise”. Am vărsat foarte multe lacrimi şi am avut nevoie de foarte multă practică. A trebuit să mă împotrivesc propriei mele rezistenţe ori de câte ori îmi spuneam: „Te iubesc”. Dar am reuşit, şi sunt fericită că am făcut-o, căci lucrul cu oglinda mi-a transformat viaţa.

La seminar participă 150 de oameni, care îi sorb literalmente cuvintele lui Louise. Printre cursanţi se numără mulţi psihologi, terapeuţi şi antrenori, care aplică lucrul cu oglinda atât în plan personal cât şi în plan profesional. Louise a venit la seminar în calitate de cursantă, pentru a-şi lărgi orizontul. Când am ajuns însă la modulul referitor la lucrul cu oglinda, nu m-am putut stăpâni să mă folosesc de oportunitate pentru a o ruga pe Louise să ne spună câteva cuvinte, şi din fericire a acceptat.

Louise ne-a povestit despre una din primele revelaţii pe care le-a avut lucrând cu oglinda:

– Într-o zi, m-am decis să încerc un mic exerciţiu. M-am privit în oglindă şi mi-am spus: „Sunt frumoasă şi toată lumea mă iubeşte”. De bună seamă, nu credeam o iotă la început, dar am avut răbdare cu mine însămi, iar în scurt timp mi-a devenit mai uşor să o fac. În restul zilei, îmi spuneam ori de câte ori îmi aduceam aminte: „Sunt frumoasă şi toată lumea mă iubeşte”. Acest lucru mă făcea să zâmbesc. Dar cel mai uimitor mi s-a părut felul în care reacţionau oamenii. Toată lumea se purta mai frumos cu mine. În acea zi am experimentat un miracol – miracolul iubirii de sine.

Mă folosesc de prilej pentru a o întreba pe Louise care este scopul lucrului cu oglinda. Iată răspunsul ei, pe care l-am înregistrat:

– Adevăratul scop al lucrului cu oglinda este încetarea judecăţii critice la adresa noastră şi înţelegerea adevăratei noastre identităţi. Atunci când practici cu perseverenţă lucrul cu oglinda, ajungi să îţi vezi sublimul EU în toată splendoarea lui, fără să te judeci, să te critici sau să te compari cu altcineva. Înveţi să îi spui: „Bună, copilul meu, astăzi ne vom petrece timpul împreună. Şi devii astfel cel mai bun prieten al tău.

Răspunsul lui Louise îmi aminteşte de o practică sufită străveche numită Sărutarea Prietenului. Prietenul este scris cu P mare, căci se referă la Sinele Necondiţionat – la pasărea-suflet a cărei esenţă este iubirea şi care te iubeşte foarte mult. Atunci când practici Sărutarea Prietenului, tu îţi conduci egoul (imaginea de sine) în faţa Prietenului şi experimentezi adevărul fundamental: „Merit să fiu iubit”. Această întâlnire anulează orice percepţie greşită legată de identitatea personală. Ea te ajută să laşi în urmă judecăţile, criticile şi comparaţiile.

Atunci când predau Principiul oglinzii, îmi place să le împărtăşesc participanţilor un poem scris de Derek Walcott, intitulat „Iubirea de după iubire”. Este un poem minunat despre iubirea de sine, care identifică drama ce există între adevărul fundamental al Sinelui Necondiţionat (Merit să fiu iubit) şi teama fundamentală a egoului (Nu merit să fiu iubit). Walcott descrie astfel Sinele necondiţionat: „străinul care a fost odată sinele tău”, „care îţi cunoaşte inima” şi „care te-a iubit întreaga ta viaţă”. El ne încurajează să ne lăsăm Sinele Necondiţionat să se împrietenească cu egoul nostru, care este plin de temeri şi de judecăţi. „Desprinde-ţi imaginea din oglindă, scrie el. Aşează-te la festinul propriei tale vieţi”.

Louise este de acord să răspundă la întrebările grupului. Prima întrebare se referă la greşeala cea mai comună pe care o fac oamenii atunci când lucrează cu oglinda.

– Cea mai mare greşeală este nelucrarea cu oglinda, răspunde Louise. Foarte mulţi oameni refuză să lucreze cu oglinda deoarece sunt convinşi că această metodă nu va da rezultate în cazul lor. Atunci când încearcă, ei se trezesc adeseori faţă în faţă cu judecăţile lor legate de sine. Defectele pe care le vezi nu sunt adevărul tău lăuntric. Atunci când te judeci pe tine însuţi, ceea ce vezi sunt defecte. Atunci când te iubeşti pe tine însuţi, ceea ce vezi este esenţa ta.

Următoarea întrebare se referă la blocajele cele mai comune care apar atunci când lucrezi cu oglinda.

– Lucrul cu oglinda nu poate avea efecte în teorie, ci doar în practică.

Altfel spus, cheia lucrului cu oglinda este practicarea lui şi perseverenţa. Louise este întrebată dacă mai sunt zile în care îi vine greu să se privească în oglindă.

– Da, dar exact în aceste zile stau cel mai mult în faţa oglinzii, până când ajung să mă simt mai bine.

Louise nu iese din casă până când nu se simte cu adevărat bine în pielea ei. La urma urmelor, lumea exterioară oglindeşte ceea ce simţim în ceea ce ne priveşte.

Îi pun lui Louise o ultimă întrebare: care a fost darul cel mai minunat pe care l-a primit lucrând cu oglinda? Îmi răspunde că lucrul cu oglinda a învăţat-o să se iubească pe sine şi i-a accelerat procesul de vindecare într-o perioadă în care a suferit de cancer vaginal, în urmă cu aproape 40 de ani.

– Iubirea este un remediu miraculos, îmi spune ea. Atunci când eşti dispus să te iubeşti mai mult, toate domeniile din viaţa ta devin mai armonioase.

După aceste ultime cuvinte, Louise se pregăteşte de plecare, spunându-mi ca de obicei:

– Reţine: Viaţa te iubeşte!

 

Practica 1: Lasă Viaţa să te iubească

Iubeşte-te cât de mult poţi, şi viaţa exterioară va oglindi această iubire, reflectând-o asupra ta.

Louise Hay, Poţi să-ţi vindeci viaţa

Am ieşit la cină cu Louise la unul din restaurantele ei favorite din oraş, Mr. A’s. Savurăm împreună mâncarea excelentă, vinul rafinat adus din Burgundia şi priveliştea panoramică asupra oraşului San Diego. Am venit de la Londra pentru o altă rundă de conversaţii pentru scrierea cărţii de faţă. Suntem amândoi entuziasmaţi şi recunoscători pentru că putem lucra împreună. În timpul mesei, îi ofer lui Louise un dar. Este o oglinjoară de buzunar din argint cu inscripţia „Viaţa te iubeşte”. Louise îmi zâmbeşte. Deschide caseta şi se uită în oglindă.

– Bună, Lulu, spune ea cu voce tare. Nu uita niciodată că viaţa te iubeşte şi că îţi doreşte tot ce poate fi mai bun pe lume. Totul este bine.

Face o scurtă pauză, după care îmi dă oglinda.

– Acum e rândul tău, puştiule, îmi spune cu o sclipire şugubeaţă în ochi.

Prima practică spirituală pe care am creat-o pentru tine împreună cu Louise combină iubirea de sine cu lucrul cu oglinda. Ea are două părţi şi durează aproximativ 15 minute, dar beneficiile sale pot dura o viaţă întreagă. Singurul lucru de care ai nevoie este o oglindă, de orice mărime. Nu uita să o ştergi bine înainte de a începe. La urma urmelor, eşti pe punctul de a te întâlni cu cea mai importantă persoană din viaţa ta. Reţine: relaţia ta cu această persoană (mai exact, cu tine) îţi influenţează relaţiile cu toţi ceilalţi oameni şi cu restul lumii exterioare.

Aşadar, să începem! Asigură-te că stai într-o poziţie confortabilă, priveşte-te în oglindă şi inspiră adânc. Spune-ţi: „Viaţa te iubeşte (sau Viaţa mă iubeşte)”, iar apoi expiră. Nu uita de respiraţie! Repetă acest lucru de zece ori. Observă-ţi de fiecare dată reacţiile, mai exact, cele trei limbaje ale fiinţei: senzaţiile (mesajele corpului), sentimentele (gândurile inimii) şi gândurile (comentariile mentale).

Noi îţi recomandăm să notezi într-un jurnal aceste reacţii. Eu şi Louise am făcut acest lucru, pentru a ne putea urmări progresul în timp. Senzaţiile ar putea include o contracţie în zona pieptului, tensiuni faciale, deconectarea muşchilor din jurul ochilor sau o uşurinţă generalizată. Sentimentele ar putea include o stare de tristeţe şi de durere, sau una de speranţă şi fericire. Gândurile ar putea include comentarii de gen: „Nu pot face acest lucru” sau „Nu funcţionează pentru mine”. Nu-ţi judeca reacţiile, căci nu există răspunsuri corecte. Dar mai presus de orice, nu încerca să fii pozitiv, ci onest.

Observă faptul că fraza „Viaţa te iubeşte” nu conţine decât trei cuvinte. Atât. Ea nu spune: „Viaţa te iubeşte deoarece…”. Spre exemplu: „… deoarece eşti un om bun” sau „… deoarece munceşti foarte mult”, „… deoarece tocmai ai obţinut o mărire de salariu” sau „… deoarece echipa ta favorită de fotbal tocmai a câştigat”. Într-o manieră similară, ea nu spune: „Viaţa te va iubi dacă…”, de gen: „… dacă vei slăbi cinci kilograme”, „dacă te vei vindeca de acest cancer” sau „… dacă îţi vei găsi o iubită”. „Viaţa te iubeşte” descrie o stare de iubire necondiţionată.

Dacă ai terminat cu cele zece runde ale afirmaţiei „Viaţa te iubeşte”, te invităm să te priveşti în oglindă şi să îţi spui: „Astăzi sunt dispus să las viaţa să mă iubească”. Observă-ţi şi de această dată reacţiile. Şi nu uita să respiri. Repetă această afirmaţie până când începi să simţi senzaţii confortabile la nivelul corpului fizic, sentimente pozitive în inimă şi comentarii fericite în minte. Cheia succesului este voinţa. Atunci când îţi doreşti cu adevărat, orice este posibil.

– Te rog, încurajează-i pe oameni să fie cât mai buni cu ei înşişi atunci când aplică această practică, îmi spune Louise în timp ce iau note pentru acest capitol. Ştiu din experienţă că lucrul cu oglinda poate fi foarte conflictual la început. El îţi revelează cele mai elementare temeri şi cele mai teribile judecăţi autocritice. Dacă vei continua însă să te priveşti în oglindă, mai devreme sau mai târziu vei reuşi să treci de aceste judecăţi şi să te vezi aşa cum eşti cu adevărat.

Louise continuă.

– Cheia succesului în lucrul cu oglinda este atitudinea ta. Este important să nu forţezi lucrurile şi să adopţi o atitudine cât mai jucăuşă. Dacă te ajută, nu-i mai spune lucrul cu oglinda, ci jocul cu oglinda.

Eu şi Louise ne dorim să practici zilnic această tehnică, timp de şapte zile consecutive. Mai mult, am dori să începi chiar de astăzi. Dacă amâni pentru mine, tehnica nu va deveni cu nimic mai uşoară.

– Ştiu din experienţa personală că dacă îmi găsesc astăzi un pretext pentru amânarea tehnicii, mâine mă voi folosi de acelaşi pretext, îmi spune Louise.

Reţine: lucrul cu oglinda nu este teoretic, ci practic. Nu trebuie să îţi placă acest exerciţiu sau să fii de acord cu el, ci doar să îl aplici. În timp, el va deveni din ce în ce mai uşor. Orice disconfort şi orice rezistenţă experimentezi la ora actuală vor dispărea dacă le vei accepta cu iubire. Dacă preferi, poţi face exerciţiul cu ajutorul unui prieten, al unui terapeut sau al unui antrenor.

Adevăratul scop al acestei prime practici spirituale este să te ajute să te aliniezi în mod conştient cu adevărul fundamental al fiinţei tale: „Merit să fiu iubit”. Atunci când simţi cu adevărat acest lucru, începi să îl experimentezi inclusiv în lumea exterioară. Reţine: lumea nu este altceva decât o oglindă. Nu există nicio diferenţă reală între a-ţi spune: „Te iubesc” şi „Viaţa te iubeşte”. Vorbim de aceeaşi iubire. Atunci când laşi viaţa să te iubească, tu simţi că meriţi să fii iubit. Invers, atunci când simţi că meriţi să fii iubit, tu laşi viaţa să te iubească. Acum eşti pregătit să fii cel care eşti cu adevărat.

Şi o ultimă observaţie: această practică nu îşi propune să te facă demn de a fi iubit. Tu eşti deja demn de a fi iubit, căci eşti o expresie sacră a iubirii divine. Aşadar, nu se pune problema să începi să meriţi această iubire, căci o meriţi întru totul. Nu se pune problema să te îmbunătăţeşti în vreun fel, ci doar să te accepţi aşa cum eşti. Nu se pune problema să te schimbi în vreun fel, ci doar să îţi schimbi opinia legată de sine. Nu se pune problema să te reinventezi, ci dimpotrivă, să fii din ce în ce mai mult tu însuţi.

Vom încheia primul capitol cu o rugăciune pe care am scris-o cândva şi pe care îmi place să o citesc adeseori la seminarele mele. Este intitulată Rugăciunea Iubirii. Noi credem că ea sintetizează perfect spiritul iubirii şi al acceptării care reprezintă subiectul capitolului de faţă.

Preaiubitule,

Este imposibil să te judeci şi să ştii cine eşti.

Adevărul legat de sine nu poate fi judecat.

De aceea, uită de judecăţile autocritice,

Şi pentru un moment sacru,

Îngăduie-mi să îţi arăt

Ceva absolut minunat.

Nu te mai judeca

Şi priveşte-te aşa cum eşti.

Ceea ce judeci nu este decât o imagine.

Când şi ultima judecată va dispărea,

Tu te vei cunoaşte aşa cum eşti în realitate.

Iubirea îţi va apărea în oglinda ta lăuntrică

Şi te va saluta ca o bună prietenă.

Căci tu meriţi să fii iubit,

Întrucât eşti creat din iubire.

[1] În traducere, „Căsuţa Alăptatului cu Miere”.

[2] De la “little” – mic.

[3] În traducere, “Umbre”.

A apărut în: 2015-07

Din aceeasi categorie