Renaşterea interioară - Elizabeth Lesser, carte

3900 Lei
(TVA inclus)
in stoc
30 zile
DIV104-CRT261860

Cartile nu sunt incluse in promotie!

  • Beneficii
  • Livrare
  • Metode de plata
  • Magazin in Bucuresti
    • — 30 de zile drept de retur GRATUIT!
    • — Transport gratuit peste 199 lei
    • — Certificat garantie si conformitate
    • — Plata in rate
    • — Program de fidelizare
    • — Deschidere colet la livrare
    • — Notificari prin SMS
    • — Firma autorizata ANPC
    • — Oriunde in Romania prin curier rapid
    • — Cost transport: 12 lei Easybox, 15 lei DPD si Sameday / 18 lei Fan Courier
    • — Peste 199 lei transport gratuit
    • — Livrare in 1-3 zile
    • — Ramburs la curier
    • — Online cu card bancar
    • — Plata cu cardul la easybox
    • — Plata cu cardul la FANbox
    • — Plata in magazin
  •  0766613696

    Harta magazin StoneMania Bijou Bucuresti

Descriere

 Renaşterea interioară
Cum ne pot vindeca inima marile suferinţe şi încercări

Autoarea ne oferă în această carte instrumentele necesare prin care putem face o alegere sau alta în momentele dificile: noi putem fi îngenuncheaţi şi înfrânţi, sau ne putem lăsa transformaţi de experienţă, renăscând din propria noastră cenuşă. Lesser relatează în carte poveşti ale unor oameni obişnuiţi care s-au înălţat din cenuşa bolii, divorţului, pierderii unei slujbe sau a unei persoane dragi – mai puternici, mai înţelepţi şi mai conştienţi de menirea şi de pasiunea lor în această viaţă.

Descriere

„Elizabeth Lesser explorează cu curaj şi într-o manieră minunată una din cele mai arzătoare întrebări ale vieţii: cum putem ieşi dintr-o perioadă caracterizată de suferinţă şi dificultăţi cu o înţelepciune şi o iubire mai mari? Renaşterea interioară este o carte personală, pragmatică şi care lărgeşte orizonturile.”

- Sharon Salzberg

În cei peste 25 de ani de când a cofondat Institutul Omega – la ora actuală cel mai mare centru spiritual şi de creştere personală – Elizabeth Lesser a asistat direct la maniera în care se schimbă şi trec prin perioade de tranziţie oamenii. Într-un amestec foarte rafinat de poveşti de viaţă, revelaţii pline de umor, sfaturi practice şi memorii personale, ea ne oferă în această carte instrumentele necesare prin care putem face o alegere sau alta în momentele dificile: noi putem fi îngenuncheaţi şi înfrânţi, sau ne putem lăsa transformaţi de experienţă, renăscând din propria noastră cenuşă. Lesser relatează în carte poveşti ale unor oameni obişnuiţi care s-au înălţat din cenuşa bolii, divorţului, pierderii unei slujbe sau a unei persoane dragi – mai puternici, mai înţelepţi şi mai conştienţi de menirea şi de pasiunea lor în această viaţă. Ea adaugă învăţăturile marilor tradiţii spirituale şi psihologice ale lumii, oferindu-ne toate instrumentele de care avem nevoie pentru a renaşte şi pentru a înflori la rândul nostru, devenind astfel cei care trebuie să fim.

„Bogate în sensuri filozofice şi luminoase prin claritatea lor stilistică, poveştile adevărate de viaţă din Renaşterea interioară sunt în egală măsură amuzante şi edificatoare.”

– Tom Robbins

 „O viziune foarte profundă… Cartea este scrisă într-o manieră sensibilă, fără a cădea însă în sentimentalism, şi clară, fără a fi însă dogmatică sau prea simplistă.”

- Library Journal

Caracteristici

  • Numărul de pagini: 368
  • Formatul în cm. (l x L x g): 13 x 20 x 1.6
  • I.S.B.N.: 978-606-756-014-5
  • Traducerea din limba engleză: Cristian HANU
  • Titlul original: Broken Open: How Difficult Times Can Help Us Grow

  • A apărut în: 2016-11

Specificatii

Autor
  • Elizabeth Lesser
Colectia
  • Vindecare spirituala
Editura
  • Adevar Divin

Review-uri

Nicio recenzie gasita. Fii primul care scrie!

Scrie o recenzie

Cuprins carte

Preludiu xv

Introducere xxi

Partea I

Chemarea sufletului

Ce ştia Einstein 7

Ce ştia Dante 18

Mâinile care lucrează asupra noastră 22

Secretul la Vedere 26

Golanii din autobuz 30

Chirurgie pe cord deschis 33

Războinicul inimii 38

Relaxarea şi căderea 43

Revoluționarea petrecerilor cu cocteiluri 47

Uriaşii adormiți şi îngerii stranii 50

Extazul de a fi în viață 53

Partea a II-a

Procesul Phoenix

Chimidunchik 62

Aici începe teroarea, aici încep miracolele 68

Teribila grație 77

Înainte şi după 85

O inimă frântă este o inimă deschisă 93

11 septembrie 100

Inimi frânte 107

Partea a III-a

Şamanul iubirii

Părăsirea casei tatălui meu 116

Matematica mariajului 121

Şamanul iubirii 125

Inițierea 130

Răscrucea 135

Scrisoarea în lanț a lui Goethe 139

Bucuria de a greşi 142

Partea a IV-a

Copiii

Primul născut 153

Fugi, iepuraşule! 157

Marea mutare a canapelei 161

Darul 167

Gena vrum, vrum 175

Desprinderea de ei 179

Iron John 187

Lărgirea cercului 193

Disperare şi țitere 196

Partea a V-a

Naşterea şi moartea

Plutind pe norii gloriei 206

Al sutelea nume 211

Cine nu se naşte, nu moare 216

Apariții în vise 223

Durerea bună 229

Karaoke 236

Practicarea morții 241

Țestoasele şi copacii 247

O meditație pentru practicarea morții 252

Partea a VI-a

Râul schimbării

Savurarea trecerii timpului 258

Îngerul de la seminar 262

Când strugurii se transformă în vin 265

S-s-schimbările 270

Confortabilă în incertitudine 277

Pentru Hugo 280

Cultivarea stării de pace interioară 287

Adevărul 292

Casa spiritelor 295

 

Anexă: Trusa uneltelor 298

 

Meditația 303

Instrucțiuni pentru meditație 307

Cei zece paşi ai practicii meditației 314

Psihoterapia 316

Lucrul cu maeştrii, terapeuții şi vindecătorii 321

Rugăciunea 323

 

Mulțumiri 328

Ghidul cititorului 333

A apărut în: 2016-11

Fragmente din carte

    Partea a II-a: Procesul Phoenix

Procesul de transformare reprezintă o călătorie căreia i s-au dat o sută de nume diferite: Odiseea, căutarea Graalului, marea iniţiere, procesul morţii şi al renaşterii, bătălia supremă, noaptea întunecată a sufletului sau călătoria eroului. Toate aceste nume descriu un proces de abandonare în faţa unei perioade extrem de dificile, permiţând durerii să acţioneze în noi şi să ne trezească inima, astfel încât să ne naştem a doua oară, mai puternici, mai înţelepţi şi mai buni. Toate religiile conţin în testele lor sacre poveşti despre coborârea în infern şi spre renaştere. De la povestea lui Iona în pântecul balenei şi până la cea a lui Iisus pe cruce, sau de la eroul hindus Arjuna aflat pe câmpul de luptă şi până la prinţul Siddhartha care pierde totul, dar devine astfel Buddha, toţi marii eroi au trecut prin această călătorie. Când Bill Moyers l-a întrebat pe Joseph Campbell despre călătoria eroului, Campbell i-a răspuns:

- Un erou legendar este de regulă fondatorul unei epoci noi, al unei religii, al unui mare oraş sau al unui nou mod de viaţă.

- Bine, dar nu ne lasă acest lucru pe noi, ceilalţi – muritorii obişnuiţi – undeva departe în urmă?

- Eu nu cred că există vreun muritor obişnuit, i-a răspuns Campbell. Întotdeauna mă simt neconfortabil atunci când alţii vorbesc despre muritorii obişnuiţi, căci personal nu am cunoscut niciodată vreun om obişnuit, fie el bărbat, femeie sau copil… Am putea spune că fondarea unei vieţi noi de către cei care îşi trăiesc propria viaţă, fără a încerca să o imite pe a altora, derivă din acelaşi proces de căutare.

Personal, numesc acest proces de căutare: Procesul Phoenix, în onoarea păsării mitice cu pene aurii a cărei poveste a fost repetată de-a lungul tuturor erelor. Egiptenii au numit această pasăre Phoenix, fiind convinşi că la fiecare 500 de ani aceasta îşi relua căutarea Sinelui autentic. Conştientă că o cale nouă nu poate fi găsită decât prin moartea vechilor obişnuinţe, mecanisme de autoapărare şi convingeri uzate, pasărea Phoenix a construit un rug din scorţişoară şi din smirnă, l-a aprins şi a intrat în el, murind în flăcări. A renăscut apoi din cenuşă ca o pasăre nouă, o fuziune între cea care a fost înainte şi cea care a devenit. Deşi complet nouă, ea a rămas în esenţă aceeaşi. S-a transformat, dar a rămas aceeaşi eternă pasăre Phoenix. Poetul roman Ovidiu a descris astfel pasărea Phoenix: „Majoritatea fiinţelor se nasc din părinţii lor, dar există o creatură care se reproduce singură”.

Eu şi cu tine suntem păsări Phoenix. Noi ne putem reproduce singuri, remodelându-ne din cioburile rămase în urma unei perioade dificile. Viaţa noastră ne cere să murim şi să renaştem ori de câte ori ne confruntăm cu o schimbare, fie în interiorul nostru, fie în lumea noastră exterioară. Atunci când coborâm până pe fundul prăpastiei în urma unei pierderi, rămânând cu inima deschisă în întuneric şi în durere, noi ne putem întoarce la suprafaţă aducând cu noi dulceaţa vieţii şi bucuria creşterii interioare. Atunci când nu mai avem nimic de pierdut, noi ne găsim sinele real. Acestea se consideră integral şi complet, nesimţind nevoia să se uite la alţii pentru a se defini sau pentru a se simţi mai desăvârşit, ci doar pentru a-şi găsi tovarăşi de-a lungul călătoriei.

Aceasta este modalitatea de a trăi o viaţă plină de sens şi de speranţă, în fericire şi pace interioară. Acesta este Procesul Phoenix.

Pentru a face foc avem nevoie de o scânteie iniţială, de un chibrit sau de frecarea continuă a două beţe uscate. Odată focul aprins, avem nevoie de un tip diferit de căldură pentru a transformarea flăcările adversităţii în înţelepciunea Procesului Phoenix. Cu toţii experimentăm schimbări şi pierderi de-a lungul vieţii, fie prin cutremure dramatice, fie în modalităţi mai mărunte, de zi cu zi. Este nevoie de muncă pentru a folosi o criză sau o stare de stres ca vehicul în vederea transformării. Toate poveştile din această parte a cărţii se referă la scânteile care au aprins focul în viaţa diferitor oameni şi la munca grea pe care au prestat-o aceştia pentru a transforma incendiul într-un Proces Phoenix. Următoarea parte a cărţii va descrie propriul meu Proces Phoenix. Deşi povestea mea nu este nici pe departe la fel de traumatică precum istoriile care urmează, morala ei este aceeaşi. După divorţ am devenit o altă persoană, şi deşi nu aş recomanda nimănui să meargă pe calea frângerii inimii şi a destrămării familiei pentru a se transforma, mă simt totuşi recunoscătoare pentru lecţiile pe care le-am învăţat de-a lungul călătoriei mele.

Procesul Phoenix este o călătorie care diferă de la om la om. De aceea, el presupune intrarea pe un teritoriu necartografiat. Este o greşeală să comparăm călătoria unui om cu a altuia, căci acestea diferă între ele, şi nici una nu este mai profundă sau mai importantă decât celelalte. Situaţia cea mai dificilă din lume – pierderea unui copil, o boală gravă sau o tragedie naţională – are puterea de a transforma viaţa omului, dar şi evenimentele mai puţin traumatice au aceeaşi putere. Totul depinde de maniera în care abordăm natura schimbătoare a vieţii, de curajul cu care spunem da lucrurilor care ne ies în cale şi de maniera în care ştim să ascultăm mesajele pe care ni le transmit flăcările şi să săpăm după comoara îngropată în cenuşă.

Fiecare om, indiferent de situaţia în care se află, caută aceeaşi comoară în interiorul cenuşii. Noi ne căutăm cu toţii sinele autentic, vital, generos şi înţelept. Ceea ce ne desparte de acest sine este exact combustibilul care susţine focul. Iluziile, rigiditatea, temerile, vinovăţia, lipsa noastră de credinţă şi simţul separării – în diferite grade şi combinaţii – trebuie să moară pentru ca sinele nostru real să iasă la lumină. Dacă dorim să transformăm un eveniment dureros într-un Proces Phoenix, noi trebuie să identificăm mai întâi ce anume trebuie să ardem în interiorul nostru. Am observat la seminariile mele oameni care se confruntau cu o gamă largă de probleme, pe care au încercat să le identifice ca elemente specifice ale Procesului Phoenix. Unii şi-au dat seama că trebuiau să îşi ardă temerile legate de puterea personală, de schimbare, de pierdere sau de ceilalţi oameni. Alţii şi-au propus să ardă incapacitatea lor de a simţi ceva, cinismul oribil, ruşinea sau mânia.

Am observat că în cazul foarte multor femei, Procesul Phoenix începe atunci când acestea recunosc în sinea lor că au obosit să facă diferite lucruri numai pentru a le face pe plac altora. Ele realizează că au un respect foarte mic faţă de propriile nevoi şi opinii. În flăcările unei crize, ele înţeleg subit ce anume trebuie să ardă. Prin renaşterea păsării Phoenix, ele îşi reasumă puterea pozitivă. Se cunosc şi capătă încredere în ele însele, schimbându-le astfel percepţia celorlalţi, care capătă la rândul lor mai multă încredere în ele. În ce îi priveşte pe bărbaţi, aceştia pătrund în flăcări deoarece se simt amorţiţi şi incapabili să simtă iubirea şi compasiunea, netrăindu-şi viaţa decât pe jumătate. În interiorul lor există o comoară a unor bucurii şi dureri neexperimentate, care nu aşteaptă decât focul transformării pentru a ieşi la lumină. Astfel de bărbaţi renasc din cenuşă deschişi şi plini de empatie, trăindu-şi mult mai plenar umanitatea.

De bună seamă, procesul tău particular nu depinde în primul rând de sex, ci mai degrabă de personalitate, de educaţie, de perioada prin care treci şi de nevoile personale. Fiecare coborâre în infern şi renaştere este unică, la fel ca feţele oamenilor. De-a lungul vieţii, pe măsură ce ne schimbăm şi ne continuăm creşterea, noi ardem diferite aspecte ale fiinţei noastre şi renaştem de fiecare dată aducând daruri noi.

Deşi înţeleg că procesul fiecărui om este diferit, atunci când trec printr-o tranziţie dificilă sau printr-o schimbare dureroasă, unul din lucrurile care mă reconfortează sunt poveştile altor oameni care au supravieţuit şi au prosperat chiar dacă au trecut prin flăcările Procesului Phoenix. Experienţele aparent imposibil de suportat care conduc însă la trezirea inimii şi la renaşterea interioară mă inspiră de fiecare dată. Acesta este motivul pentru care doresc să îţi prezint astfel de poveşti.

 

Chimidunchik

Libertatea umană supremă este aceea care îţi permite să îţi alegi atitudinea în orice circumstanţe.

- Victor Frankl

Părinţii celei mai bune prietene a mea au supravieţuit Holocaustului. Au reuşit să scape cu viaţă, dar fără să le mai rămână ceva. Ruth, mama prietenei mele, a fost singura membră a familiei sale care a supravieţuit. Avea 19 ani când a ajuns în Canada, unde l-a cunoscut pe Julius, care avea să îi devină soţ şi tatăl prietenei mele. Julius era un bărbat înalt, cu un simţ excelent al umorului şi cu o prezenţă impunătoare. Era cu un număr de ani mai mare ca Ruth, aşa că şi-a pierdut în lagărele de concentrare nu doar părinţii şi rudele, ci şi prima soţie şi copilul lor în vârstă de cinci ani (poveste pe care prietena mea nu a aflat-o decât când tatăl ei era foarte bătrân, nemaiavând mult de trăit).

Majoritatea celor care au fugit de nazişti şi au venit în America şi-au adus cu ei durerea şi amintirile, le-au pus într-o cutie şi le-au ascuns undeva, oriunde, pentru a se putea integra în era frenetică de după 1950. Julius şi-a pus amintirile într-o cutie aşezată pe un raft de sus, la care nu putea ajunge nimeni, după care şi-a văzut de viaţă. A făcut foarte mulţi bani, s-a înconjurat cu prieteni şi cu tot ce oferă modul american de viaţă, făcând tot ce îi stătea în puteri pentru a-şi feri familia de umbrele trecutului său.

Ruth a încercat la rândul ei să îşi îngroape adânc amintirile în încăperile din inima ei. Era o femeie micuţă şi frumoasă, cu trăsături delicate şi pielea translucidă. Era cel mai mic copil al unei familii bogate şi culte din Polonia. Când naziştii au început să îi adune pe evrei, mutându-i în ghetoul din Varşovia, tatăl lui Ruth a conceput un plan pentru supravieţuirea familiei sale. El a plătit un bărbat catolic pe care îl cunoştea şi care a lucrat cândva pentru el să îi construiască o încăpere în subsolul casei sale. Scopul era ca Ruth, părinţii şi rudele sale, să scape unul câte unul din ghetou şi să se ascundă în acea încăpere, urmând ca bărbatul catolic şi soţia sa să aibă grijă de ei.

Ruth a fost prima care s-a refugiat în camera ascunsă. Mama ei a ascuns mai multe diamante în cusătura hainei sale, i-a dat documente falsificate, cu un nume nou şi o identitate catolică. Tatăl i-a spus să fie curajoasă şi a adăugat că restul familiei o va urma în scurt timp. A condus-o apoi până la marginea ghetoului, unde un luptător din rezistenţa poloneză a ajutat-o să fugă.

Ruth şi-a aşteptat familia săptămâni la rând în subsolul casei. Nimeni nu a apărut. Singurul care a venit a fost luptătorul din rezistenţă, care dorea să îi ia lui Ruth diamantele ascunse în căptuşeala hainei. El le-a spus bărbatului catolic şi soţiei sale că dacă Ruth nu avea să îi dea diamantele, avea să îi predea pe toţi gărzilor SS. Speriaţi, cei doi i-au cerut lui Ruth să plece. Exact când au început bombardamentele asupra Varşoviei, Ruth s-a văzut nevoită să se ascundă pe străzile oraşului. Părinţii şi fraţii ei au murit în ghetou sau în lagărele de concentrare.

În cele din urmă, naziştii au prins-o pe Ruth şi au trimis-o într-un lagăr de muncă pentru catolici orfani. Ea nu i-a povestit prietenei mele aproape nimic despre anii petrecuţi în lagăr, doar că a muncit la o fermă, iar când războiul s-a încheiat a ajuns într-o tabără pentru persoane rătăcite, unde a rămas până când o rudă îndepărtată i-a plătit călătoria în Canada. Aici l-a cunoscut pe Julius şi s-a măritat cu el. Cei doi s-au mutat apoi la New York, iar Julius a ajutat-o să lase trecutul în urmă, „unde îi era locul”, după cum spunea ea. Ochii ei spuneau însă o altă poveste, mult mai brutală, pe care a luat-o cu ea în mormânt în urmă cu câţiva ani.

A existat o singură poveste fericită din trecutul lui Ruth pe care aceasta i-a spus-o fiicei sale – o glumă din copilărie despre un bărbat şi o valiză. De-a lungul anilor eu şi prietena mea am făcut atâtea referinţe la această glumă că în final nu mai ştiam dacă am înţeles-o corect şi dacă Ruth nu a dorit să spună altceva când a relatat-o. De aceea, cu câţiva ani înainte de moartea lui Ruth, prietena mea şi cu mine am rugat-o ne spună din nou gluma.

- O, nu este o glumă foarte bună, a protestat ea. Un bărbat într-un tren aglomerat se enervează pe pasagerul din spatele său pentru că nu vrea să îşi mute geanta de voiaj de pe scaun. Nu ştiu de ce vă pace atât de mult această glumă, a încheiat Ruth, fluturându-şi mâna, ca şi cum ar fi dorit să alunge întreaga poveste.

- Pentru noi are o semnificaţie mai profundă, i-am explicat eu.

- O semnificaţie mai profundă? Ce fel de semnificaţie ar putea avea o glumă?

- Spune-ne gluma, şi noi o să-ţi spunem semnificaţia ei, i-a spus prietena mea.

- Ei bine, a început Ruth, un bărbat urcă într-un tren aglomerat şi îi cere unui pasager să îşi mute geanta de pe locul său. Este o glumă poloneză… sau poate rusească… sau ar putea fi evreiască… Am uitat, a trecut prea mult timp. Oricum, cuvântul din limba veche pentru bagaj era chimidunchik. „Vrei să îţi muţi, chimidunchik, te rog?”, i-a spus omul nostru vecinului său. Acesta l-a ignorat însă complet. Trenul a devenit şi mai aglomerat, până când nu a mai rămas nici un loc liber. Bărbatul şi-a rugat încă o dată, pe un ton politicos, vecinul să îşi mute bagajul, dar acesta l-a ignorat din nou. În cele din urmă, el a început să ţipe: „Mută-ţi naibii chimidunchik! Mută-ţi chimidunchik!” Nici de această dată nu a obţinut nici un răspuns. În final, el a luat furios chimidunchik şi l-a aruncat pe fereastră. Satisfăcut, se întoarce către vecinul său şi îl întreabă: „Şi cum, ce o să faci?” „Nimic, i-a răspuns în sfârşit vecinul, nu era chimidunchik-ul meu”.

Ruth a început să râdă.

- Înţelegeţi? Nu era bagajul lui! De aceea nu l-a mutat. Bărbatul a aruncat valiza altcuiva pe fereastră. Este doar o glumiţă, dar mi se pare amuzantă. Acum spuneţi-mi, care ar putea fi semnificaţia mai profundă a glumei?

I-am explicat lui Ruth că noi am dat cuvântului chimidunchik o semnificaţie care dădea mai mult sens glumei.

- Ştii probabil că toţi oamenii au o povară de dus, ceva care îi apasă şi care vine din trecutul lor.

- Ca de exemplu? m-a întrebat Ruth, neplăcându-i încotro se îndreaptă conversaţia.

- Ca o poveste din copilărie, un necaz suferit când era copil, sau dacă a avut o copilărie fericită, un alt necaz pe care l-a suferit mai târziu în viaţă, cum ar fi o boală, pierderea unui copil sau destrămarea unei căsnicii. Această povară devine bagajul lui personal. Toţi oamenii au o astfel de povară, pe care nimeni nu o poate purta în locul lor. Acesta este chimidunchik-ul nostru.

- Nu la asta se referă gluma, mi-a ripostat Ruth. Voi, fetele, citiţi prea mult şi complicaţi lucrurile.

Oricât de mult am onora interpretarea lui Ruth, eu şi prietena mea (ba chiar şi alţii, cum ar fi soţii şi copiii noştri) nu am reuşit să ne extragem vreodată cuvântul chimidunchik din vocabularul nostru. Nu există nici un alt cuvânt, cel puţin în limba engleză, care să descrie mai bine povara grea pe care o duc oamenii, care are potenţialul de a le preda cele mai importante lecţii ale vieţii.

Unii oameni au o povară foarte grea de dus de-a lungul vieţii. Ei sunt victime ale abuzurilor, oameni care supravieţuiesc unor accidente teribile sau părinţi care şi-au pierdut un copil. Astfel de poveri sunt mai grele decât ale altora. Nu este de mirare că mulţi dintre ei se cocoşează sub povara pe care o duc, devenind plini de amărăciune şi sumbri. Alţii, cum a fost Ruth, îşi pun o mască plină de curaj pe faţă, reprimându-şi trecutul, dar le transmit durerea lor generaţiilor următoare, ca şi cum le-ar transmite un mesaj dureros într-o sticlă. Durerea reprimată nu dispare niciodată. Ea rămâne în inimă, în corp şi chiar în genele ADN-ului, la fel ca depozitele de petrol din adâncurile pământului. Amintirile neexplorate şi neexprimate devin un combustibil ce poate fi folosit pentru Procesul Phoenix al copiilor sau chiar al nepoţilor acestor oameni. Numeroase persoane ale căror părinţi au supravieţuit lagărelor de concentrare naziste trebuie să facă munca interioară pe care părinţii lor măcinaţi de durere nu au reuşit să o facă.

Pe de altă parte, există suflete remarcabile care au asistat la oroarea din lagărele de concentrare, dar şi-au dus povara continuând să spere în victoria spiritului uman. În acest fel, ele ne-au arătat tuturor cum ne putem elibera de durere şi de disperare. Unul din aceşti oameni a fost Victor Frankl. Acest psihiatru austriac de geniu a supravieţuit lagărelor naziste ale morţii şi a scris cartea Căutarea sensului vieţii de către om, una din cele mai transcendente cărţi scrise în secolul XX. Aici, el a dezvoltat o teorie psihologică revoluţionară, numită „logoterapie”. Pe scurt, aceasta se referă la căutarea sensului ascuns al poverii duse, mecanism pe care el îl cunoştea foarte bine. În timpul holocaustului, Frankl şi-a pierdut soţia iubită şi întreaga familie. El a reuşit să supravieţuiască celor trei ani de înfometare, tortură şi chin sufletesc, pe care i-a petrecut în patru lagăre de concentrare. Când acestea au fost eliberate de Aliaţi, Frankl s-a întors în Austria, s-a recăsătorit şi şi-a expus chimidunchik-ul personal, pentru ca lumea să înţeleagă prin ce a trecut.

În decursul lungii şi extraordinarei sale vieţi, Frankl a condus spitalul de neurologie din Viena, a fost profesor la mai multe universităţi americane, inclusiv la Harvard şi la Stanford, a primit 29 de doctorate onorifice de la diferite universităţi de pe întregul glob şi a scris 32 de cărţi. La vârsta de 67 de ani şi-a luat licenţa de pilot, a fost un alpinist avid şi a predat la Universitatea din Viena până la adânci bătrâneţi. A murit la vârsta de 92 de ani. Necrologul publicat în New York Times îl citează pe primarul Vienei spunând: „Viena şi restul lumii au pierdut prin moartea lui Victor Frankl nu doar pe unul din cei mai importanţi oameni de ştiinţă ai secolului, ci un veritabil monument al spiritului şi al inimii”.

De ce a avut o influenţă atât de mare Victor Frankl asupra lumii? De ce s-a vândut Căutarea sensului vieţii de către om în peste nouă milioane de exemplare? Iată răspunsul: Frankl a declarat că a scris cartea „pentru a-i demonstra cititorului printr-un exemplu personal că viaţa ascunde un sens potenţial în orice circumstanţe, chiar şi în cele mai dramatice. Ideea mea a fost că dacă acest lucru poate fi demonstrat pentru o situaţie atât de extremă ca cea a unui lagăr de concentrare, cartea mea ar putea avea o audienţă. Prin urmare, m-am simţit responsabil să scriu prin ce am trecut, în speranţa că le voi putea fi astfel de folos altor oameni care sunt predispuşi către disperare”.

Practic, toţi oamenii din lume sunt predispuşi către disperare. Dacă Victor Frankl a putut transforma disperarea dintr-un lagăr al morţii într-o căutare a sensului vieţii, cu atât mai mult putem face noi acest lucru, chiar şi în cele mai întunecate momente ale noastre, atunci când suntem bolnavi, speriaţi sau trişti. În mijlocul coşmarului său, Frankl a descoperit că „nu contează ce aşteptăm de la viaţă, ci ceea ce aşteaptă viaţa de la noi. Noi trebuie să încetăm să ne mai punem întrebări legate de sensul vieţii şi ne lăsăm interogaţi de aceasta – zi de zi şi oră de oră. Prin urmare, ceea ce contează nu este sensul vieţii în general, ci sensul specific al vieţii individuale la un moment dat”.

Tu dispui în acest moment de ceea ce a avut Frankl la Auschwitz, ceva ce nici un nazist SS nu i-a putut lua. Tu dispui de sufletul tău, adică de ceea ce Frankl a numit libertatea supremă a omului – libertatea de a-şi alege atitudinea în orice circumstanţe exterioare. Dacă îţi vei exersa această libertate supremă, optând pentru a învăţa din povara pe care o duci, pentru a-ţi continua astfel creşterea personală, tu îi vei da astfel sufletului tău controlul asupra vieţii tale. Nu vei mai opta pentru atitudinea egoului tău mic şi speriat, ci pentru cea a sufletului tău, care este întotdeauna plin de speranţă, expansiv şi etern. La baza vieţii tale stă adevărul profund ascuns în durerea provocată de circumstanţele exterioare – lecţiile sufletului tău, ascunse în chimidunchik-ul tău.

 

Aici începe teroarea, aici încep miracolele

Aici este Cartea coborârii tale în infern; aici începe Cartea Sfântului Graal; aici începe teroarea;

Aici încep miracolele.

- Legenda Graalului

În decurs de numai câţiva ani, prietena mea Judi a avut parte de mai multe traume şi suferinţe decât au alţii parte într-o viaţă întreagă. am întrebat-o odată pe Judi cum reuşeşte să suporte povara chimidunchik-ului ei cu atât de mult curaj. „Nu ştiu, mi-a răspuns ea. Nu ştiu nici măcar dacă există vreo modalitate concretă. Nu dispun decât de încrederea că nouă ni se dă ceea ce ni se dă dintr-un motiv bine precizat, pe care nu trebuie să îl cunoaştem neapărat. Nu are nici un sens să ne întrebăm: „De ce eu?” Ceea ce mă ţine în viaţă este credinţa mea că odată cu durerea mi se oferă inclusiv altceva, mai important. Eu caut întotdeauna acel lucru mai important, şi îl găsesc de fiecare dată”.

O cunosc pe Judi din cauză că odraslele noastre au aceeaşi vârstă. Împărtăşim una din puţinele conexiuni tribale care le-au mai rămas oamenilor moderni: suntem conectate prin vecinătate şi prin copiii noştri. Iniţial ne vedeam dimineaţa în staţia în care opreşte autobuzul care îi duce pe copii la şcoală. Mai târziu, când copiii au devenit adolescenţi, ne-am văzut la sfârşitul vacanţei de vară, când ne duceam să îi luăm din tabără. Când şi când treceam una pe lângă cealaltă prin oraş, sau ne povesteam la petrecerea de Revelion ce ni s-a mai întâmplat de-a lungul anului. Într-un astfel de moment, pentru prima dată după 20 de ani în care am trăit în imediata apropiere, am avut cu Judi una din acele conversaţii care îi scot pe oameni din rutina lor şi îi transformă în prieteni foarte buni. Ulterior am petrecut mai mult timp cu Judi, i-am ascultat povestea remarcabilă, i-am pus întrebări şi mi-am luat notiţe. Cu această ocazie, mi-am dat seama că în toţi aceşti ani am trăit practic lângă o sfântă în viaţă. De altfel, bănuiala mea este că foarte mulţi oameni (inclusiv tu) trăiesc lângă astfel de sfinţi în viaţă. Dacă îţi vei da osteneala să priveşti dincolo de imaginea superficială pe care ne-o prezentăm unii altora în graba vieţii de zi cu zi, cel mai probabil vei descoperi un întreg panteon de personaje absolut remarcabile.

La fel ca în cazul celorlalţi oameni, povestea lui Judi este o tapiserie ţesută din poveşti de familie, trăsături înnăscute de caracter şi daruri şi răni din copilărie. Este imposibil să tragi de un fir fără a trage simultan de toate celelalte fire. A spune o singură parte a poveşti pare să le excludă pe celelalte, dar toate sunt întreţesute, fiind prezente în caracterul persoanei. Nu cunosc foarte multe despre copilăria lui Judi. Ştiu doar că tatăl ei a murit într-un accident de maşină cu 11 zile înainte de naşterea ei, că a fost dansatoare şi muziciană de la o vârstă foarte fragedă şi că l-a cunoscut pe Richard, viitorul ei soţ, în adolescenţă, urmând împreună cu el o carieră în domeniul dansului, teatrului şi muzicii. Mai târziu, cei doi au devenit psihoterapeuţi de succes în comunitatea noastră, şi-au construit o casă în pădure cu un hambar plin cu animale şi au avut primul lor copil. Când i-am cunoscut pentru prima dată, păreau să aibă o viaţă de vis: o căsnicie armonioasă, un cămin frumos şi o carieră spectaculoasă.

Apoi a intervenit viaţa. În destinul lui Judi s-au ţesut alte fire. Unele teribile, iar altele miraculoase. Aici începe teroarea; aici încep miracolele, spune o veche legendă a Graalului. Aceasta este povestea tânărului prinţ Parsifal, a cărui dorinţă de a găsi sensul vieţii l-a condus către părăsirea căminului său luxos şi îndurarea multor încercări, până când a devenit bărbatul care trebuia să devină (conform menirii sale). Povestea a fost interpretată în sute de feluri, dar cei mai mulţi specialişti în domeniul Graalului sunt de acord cu Joseph Campbell, care spune că principala semnificaţie a mitului Graalului este „căutarea izvorului inepuizabil, a sursei vieţii, chiar dacă această căutare ne conduce către cele mai teribile suferinţe. De fapt, după cum spune învăţătura Graalului, suferinţa ne pregăteşte pentru apariţia miracolelor în viaţa noastră”.

Aici începe teroarea… Când li s-a născut al doilea copil, lumea minunată a lui Judi şi Richard s-a prăbuşit. Privat de oxigen de-a lungul canalului uterin, copilul aproape că a murit în timpul primei săptămâni de viaţă. Diagnosticul era neclar: tot ce puteau spune doctorii – în afara confirmării faptului că Marion avea creierul afectat şi o epilepsie care îi punea în pericol viaţa – era că suferea de o „condiţie cronică incurabilă”.

Săptămâni la rând, Judi şi Richard şi-au ţinut copilul în spital, în timp ce fetiţa se lupta pentru supravieţuire. Când a devenit clar că Marion va trăi, părinţii ei au dus-o acasă şi au încercat să revină la viaţa lor de dinainte, aşa cum ar fi trebuit să fie aceasta. Judi a rămas la pat, ca şi cum copilul abia s-ar fi născut. Ea a încercat să retrăiască starea beatifică pe care a simţit-o după naşterea primului ei copil. Nu a mai fost însă posibil. Toţi cei din familie, inclusiv prima lor fetiţă, de patru ani şi jumătate, care era în acelaşi timp geloasă şi speriată, puteau simţi teroarea din aer.

Richard şi Judi erau ferm hotărâţi să revină la normal. El s-a întors la lucru, iar ea a încercat să restabilească sănătatea lui Marion, dar şi starea de calm în sânul familiei sale. După câteva luni, lucrurile păreau să meargă mai bine. Dar şi de această dată, viaţa a avut o altă părere.

Aici începe teroarea… Într-o dimineaţă, Judi s-a trezit cu o senzaţie de amorţeală în piciorul stâng şi cu o stare generală de epuizare. Se simţea obosită de săptămâni, şi nu întâmplător. După ce a experimentat o vedere tunelară timp de câteva zile, ea şi-a făcut o programare la oftalmolog. Recepţionera a fost de acord cu ea că cel mai probabil era vorba de o simplă „oboseală a mamelor tinere”, dar pe măsură ce treceau zilele, a început să o doară spatele, iar amorţeala din picior s-a extins din ce în ce mai mult. Cine ştie? Poate că îşi atinsese vreun nerv când s-a plimbat prin staulul cailor cu Marion în cârcă. Apoi a început să îi amorţească şi celălalt picior.

Într-un colţişor al minţii, pe Judi o obseda ideea că mama ei avusese scleroză multiplă. De aceea, s-a simţit uşurată când primul medic cu care a vorbit a asigurat-o plin de optimism că era doar epuizată. Amorţeala a continuat însă să se înrăutăţească. Odată, pe când stătea în pat cu ochii închişi, atenţia i-a fost atrasă de zona ombilicului. În cele din urmă, şi-a făcut o programare la cabinetul neurologului mamei sale. După mai multe teste, medicul i-a dat vestea cea proastă: „Suferi de scleroză multiplă”.

După diagnostic, amorţeala şi frica au continuat să invadeze din ce în ce mai profund corpul lui Judi, până când picioarele ei au devenit ca doi buşteni ataşaţi nefiresc de restul corpului său. Abia dacă mai reuşea să urce scările şi nu mai îndrăznea să îşi poarte copilul cu ea. Dormea foarte mult, dar nu se trezea niciodată odihnită. I se părea că are o gaură în corp, prin care i se scurge viaţa. Familia şi prietenii au ajutat-o enorm, dar toţi aveau vieţi ocupate, aşa că Judi a ajuns să se simtă din ce în ce mai neajutorată, stare care i se părea chiar mai gravă decât boala însăşi. Ce avea să se întâmple? Când avea să se întâmple? Avea să îşi mai poată îngriji vreodată familia, sau avea să devină o schiloadă într-un scaun cu rotile? Avea să moară? Doctorii nu aveau răspunsuri. Tot ce îi puteau spune era că scleroza multiplă este o boală imprevizibilă. Ea poate evolua lent şi subtil, sau rapid şi terifiant. Un atac iniţial poate dispărea în mod misterios fără să lase nici o urmă, dar poate recidiva la fel de misterios. Orice atac reînnoit poate produce leziuni masive ale nervilor.

În anii care au urmat, Judi a încercat să îşi gestioneze simptomele schimbătoare. De multe ori, avea dificultăţi în a sta în picioare sau în a merge mai mult de 15 minute. Nu se putea baza pe simţul echilibrului său, iar sistemul ei imunitar era deteriorat. La rândul lui, nivelul energiei sale oscila dramatic. În timp ce Judi învăţa să îşi gestioneze mai bine boala, cultivând în acelaşi timp o atitudine pozitivă, ea a asistat la deteriorarea stării de sănătate a mamei sale şi la apropierea acesteia de moarte. Între timp, Marion a crescut şi s-a transformat într-o fetiţă care suferea de convulsii frecvente şi severe, din cauza epilepsiei. Pentru a-i controla atacurile, doctorii i-au administrat o gamă largă de medicamente, care au avut însă ca efecte secundare diferite episoade psihotice. Era dramatic pentru familie să asiste la izbucnirile ei violente, până când ochii i se dădeau peste cap, iar corpul ajungea să i se zvârcolească pe podea. După un astfel de episod, ea se trezea cu o durere de cap groaznică, epuizată, dar având o iubire care emana în mod straniu din lacrimile sale.

Doctorii insistau că nu medicamentele îi cauzau psihoza lui Marion. Ei le-au spus lui Judi şi Richard că era timpul să accepte faptul că aveau un copil retardat. Ori de câte ori fata avea un episod violent în sala de aşteptare a medicului, acesta le recomanda părinţilor să o interneze pe Marion într-o clinică psihiatrică. În timpul unei astfel de internări, o echipă întreagă de psihiatri a ajuns la concluzia pe care Judi şi Richard au bănuit-o dintotdeauna: că Marion nu suferea de o boală psihică. Episoadele sale erau cauzate de medicamente.

Sătulă de lipsa de reacţie a comunităţii medicale, Judi a preluat frâiele în mâinile sale. Ea a refuzat să îi mai dea lui Marion medicamente, administrându-i în schimb o dietă controversată numită dieta chetogenică, aplicată cu succes de Spitalul şi Şcoala Medicală Johns Hopkins. Această dietă extrem de strictă necesita ca fiecare îmbucătură de mâncare şi fiecare picătură de băutură pe care le ingera Marion să fie măsurate şi monitorizate. După câteva luni, frecvenţa şi intensitatea crizelor lui Marion s-au diminuat. În cele din urmă, ea s-a vindecat complet de epilepsie.

Aici începe teroarea; aici încep miracolele… Când povesteşte de primii ani de viaţă ai lui Marion, de coborârea ei personală în infernul sclerozei multiple şi de moartea mamei sale, Judi descrie o perioadă interminabilă de stres şi de întuneric, practic un coşmar. Judi spune că a trecut prin perioade în care s-a revoltat împotriva lumii şi când i s-a părut că teroarea i-a invadat casa şi a preluat controlul asupra familiei sale. Ea mai descrie însă ceva, care l-a transformat practic pe acest oaspete nedorit într-un miracol şi care a schimbat coşmarul într-un Proces Phoenix. Cei mai mulţi dintre noi nu suntem testaţi într-un foc al purificării atât de dur ca cel prin care trece Judi, dar credinţa şi înţelegerea ei ne pot inspira în perioadele noastre grele, aşa cum mi s-a întâmplat mie nu de puţine ori. Ori de câte ori mă simt speriată, bolnavă, sau când credinţa îmi scade în intensitate, îmi amintesc de acea dimineaţă în care am stat cu Judi de vorbă în casa ei şi în care aceasta mi-a povestit de „căutarea sufletului prin cenuşă”, după cum a numit ea acest proces:

De la naşterea ei şi de la instalarea sclerozei mele multiple, Marion şi cu mine am mers pe aceeaşi cale. În pofida obstacolelor din viaţa noastră, suntem ferm hotărâte amândouă să spunem da vieţii. Miracolul vindecării lui Marion de epilepsie a fost o inspiraţie pentru mine, aşa cum sper ca hotărârea mea de a gestiona cât de bine pot „condiţia mea cronică incurabilă” să o inspire la rândul ei. Ori de câte ori mă gândesc la acei ani extrem de dificili de la începutul călătoriei noastre comune, sesizez două poveşti la fel de reale: sacrificiul pe care l-am făcut amândouă, dar şi miracolul care ne-a transformat pe amândouă prin faptul că nu am cedat în faţa greutăţilor.

Când şi când, la suprafaţă mai ajung încă bucăţi de şrapnel rămase din acea primă perioadă extrem de dificilă, pe care trebuie să le neutralizez, dar problemele mele de sănătate mi se par minore astăzi prin comparaţie cu ce ar fi putut să fie. Încercările prin care am trecut amândouă ne-au învăţat lecţii valoroase de viaţă, astfel încât celelalte aspecte ale vieţii noastre ni se par astăzi cu atât mai preţioase. Prima lecţie pe care am învăţat-o este veche de când lumea: „Va trece şi asta”. Totul trece şi se transformă în ceva ce nu ţi-ai fi imaginat niciodată, atât timp cât îi dai voie să evolueze. Personal, am învăţat că ori de câte ori îi spun vieţii că „acest lucru nu ar trebui să mi se întâmple mie”, suferinţa mea nu scade cu nimic, ci dimpotrivă, se amplifică şi mai mult.

Aceasta este cea de-a doua lecţie importantă: să nu te întrebi niciodată dacă este normal să ţi se întâmple ceea ce ţi se întâmplă. Încercând să mă adaptez la gândul că sufăr de o boală care mă va chinui pentru tot restul vieţii, la fel ca şi fiica mea, am înţeles că singura mea speranţă constă în a renunţa la viaţa mea de dinainte pentru a face loc prezentului aşa cum este el. Personal, numesc acest proces „opţiunea fără drept de apel”. Principalul scop al muncii mele spirituale a devenit repetarea acestei alegeri – de a accepta ceea ce este şi de a mă detaşa de ceea ce a fost cândva – în fiecare clipă. Practica mea spirituală a devenit astfel mai profundă, căci viaţa mea şi cea a copilului meu depindeau de ea.

Atunci când spun „spirituală”, nu mă refer la o practică separată în vreun fel de restul vieţii mele, ci la un proces emoţional, intelectual şi fizic pe cât de real şi de aventuros, pe atât de riscant, prin care îmi propun să am răbdare, să mă abandonez şi să accept deschis realitatea din faţa mea exact aşa cum este ea, ori de câte ori mă trezesc dimineaţa şi mă confrunt cu corpul meu aflat într-un proces continuu de schimbare, sau când îmi ajut fata să facă faţă procesului ei. Învăţ să recunosc astfel puteri ale universului cu mult mai presus decât mine şi decât călătoria mea pe această planetă, dar care mă includ totuşi în sfera lor de influenţă.

Negarea este o primă reacţie comună în faţa bolii şi a dezastrului. Mie mi-a luat mult timp să renunţ la dorinţa mea disperată de a-mi continua viaţa „ca de obicei”. În pofida protestelor familiei şi prietenilor, la început am refuzat să cedez şi să îmi spun: „Nu mai pot face cutare lucru”. M-am luptat cu corpul meu, încercând să îmi păstrez practica terapeutică şi să am singură grijă de toate – de mama, de copii, de animale, de casă, etc. Mi-am justificat insistenţa că sunt „normală” pretinzând că este o atitudine pozitivă, deşi aceasta nu a făcut decât să îmi secătuiască şi mai mult organismul şi aşa epuizat. Încetul cu încetul, am început să înţeleg că nevoia pe care o aveam de a le fi indispensabilă celor din jur şi incapacitatea mea de a cere ajutorul altora îmi afectau întreaga familie.

În cele din urmă, scleroza multiplă mi-a permis să cer ajutor altora. Deşi la început nu m-am simţit deloc confortabil, am ajuns să înţeleg în timp cât de important este să ne recunoaştem slăbiciunile şi faptul că avem nevoie de ajutor. Cred că acest lucru este valabil pentru toţi oamenii, nu doar pentru mine.

În primele etape ale acceptării acestei boli, obişnuiam să merg în camera mea pentru a mă odihni, simţind însă că mă aflu în faţa plutonului de execuţie. Nu-mi convenea deloc faptul că mă simţeam atât de epuizată în fiecare zi şi nu doream să mă confrunt cu disperarea mea. De aceea, mi-am creat mici ritualuri pentru a-mi uşura tranziţia de la „trebuie să merg înainte” la „trebuie să mă odihnesc şi să mă vindec”. Mi-am pus astfel la încercare toate convingerile şi practicile spirituale.

Mânia este o altă reacţie comună după ce faza de negare începe să pălească. În timp ce mă retrăgeam zilnic în camera mea pentru a mă odihni, a mă ruga şi a mă gândi, mi-am dat seama cât de furioasă eram din cauza naşterii lui Marion, a bolii mele, a morţii mamei şi a întregii catastrofe care mi-a afectat familia. Nu îmi doream să îmi asum responsabilitatea pentru vindecarea mea sau să învăţ ceva din suferinţa lui Marion. Îmi doream un singur lucru: să revin la situaţia de dinainte şi să dau vina pe cineva, pe oricine, numai pe mine nu. Practic, nu mai rămânea decât Dumnezeu. Atunci mi s-a luat un văl de pe ochi şi am înţeles că sub această atitudine copilărească se ascundea o vinovăţie secretă pe care o purtam de multă vreme în suflet, legată de moartea tatălui meu. Cu această ocazie, am înţeles că voi rămâne prinsă în capcana tiparului durerii şi al vinovăţiei atât timp cât voi continua să cultiv această vinovăţie care mi-a dominat viaţa încă din copilărie.

Aşa se face că am intrat într-o perioadă din ce în ce mai profundă de introspecţie, lucrând cu o gamă largă de procedee de vindecare, maeştri şi instructori, inclusiv cu eroicul meu soţ, până când principalul meu maestru a devenit în mod natural boala mea. Pe măsură ce am învăţat să îmi privesc boala în lumina adevărului şi a lucidităţii amplificate, am experimentat o mare iubire de sine şi o creştere a iubirii mele faţă de Dumnezeu. Am descoperit că atât timp cât nu mai dau vina pe cineva (nici măcar pe mine), pot discuta cu Dumnezeu. Singură în camera mea, mi-am exprimat toate durerile, toate confuziile şi conflictele mele de zi cu zi cu viaţa. După ce ţipam, plângeam sau mă rugam în tăcere pentru claritate şi curaj, trăiam adeseori o stare de uşurare şi mă abandonam stării de oboseală şi de somn care urmau.

Prin urmare, mi-am abandonat voinţa şi frustrările personale legate de scleroza mea multiplă şi de boala lui Marion, de toate pierderile pe care le-am suferit, de vinovăţie şi acuzaţii – lăsându-mă purificată de flăcările realităţii (ceea-ce-este). Cu această ocazie, am început să îmi caut sufletul prin cenuşa trecutului. Am descoperit astfel că sufletul necesită mult mai mult timp şi interiorizare din partea noastră decât îi oferim noi, datorită programului nostru foarte strâns. Înainte să mă îmbolnăvesc de scleroză multiplă, treceam întotdeauna peste invitaţia şoptită de a „fi” pur şi simplu, căci aveam foarte multe de făcut. Am început să observ astfel că o bună parte din activităţile pe care le facem zilnic nu sunt altceva decât o modalitate de a evita vocea delicată, dar profundă a sufletului. De bună seamă, nu vreau să spun cu asta că tot ce am făcut în trecut – toată munca mea, creşterea copiilor, viaţa de familie, dansul şi teatrul – au reprezentat un mod de a evita viaţa mea interioară. Dimpotrivă. Tocmai de aceea a fost călătoria mea către vindecare atât de fascinantă şi de complexă. În perioadele mele cele mai bune, mă analizez cu atenţie pentru a vedea ce aspecte personale aleg să manifest şi pe care le-am lăsat pentru totdeauna în spate.

La ora actuală am ajuns să preţuiesc toate nuanţele disperării, dar şi toţi fiorii de bucurie, lucru pe care altădată nu eram capabilă să îl fac. Desigur, încă mă mai rătăcesc pe străduţele laterale ale grijilor legate de bani, ale conflictelor personale, ale grijilor legate de copii sau de sănătate, dar de cele mai multe ori sunt perfect mulţumită cu felul în care evoluează scenariul vieţii mele. M-am confruntat deja cu câteva din cele mai rele temeri şi am devenit mai bună, mai smerită şi mai răbdătoare, şi implicit mai plină de iubire. Mă trezesc în fiecare dimineaţă şi indiferent dacă reuşesc sau nu să ajung la baie fără să mă împiedic în picioarele mele butucănoase şi amorţite, rostesc o rugăciune de recunoştinţă pentru tot ceea ce îmi iese în cale. Nu îmi pot imagina o viaţă diferită de cea pe care am avut-o, aşa cum nu mi-o pot imagina fără soţul sau fără vreuna din fiicele mele.

Învăţ să privesc sănătatea şi boala, slăbiciunea şi puterea, ba chiar viaţa şi moartea ca pe cele două feţe ale aceleiaşi monede. De fapt, tocmai acceptarea morţii m-a ajutat să aleg în sfârşit viaţa. Un alt lucru pe care l-am învăţat este că viaţa nu este niciodată de tip sau-sau, ci şi-şi, sau chiar mai mult. Nu este vorba de viaţă sau de moarte, ci de viaţă şi de moarte, de sănătate şi de boală, de bine şi de rău. Întotdeauna există ambele extreme, şi ceva în plus. Învăţ astfel să iubesc condiţia umană, să spun da tuturor aspectelor vieţii, să lucrez cu ele şi să aleg realitatea aşa cum este – în fiecare zi.

Recent, Judi şi Richard au adus-o pe Marion la petrecerea noastră de Revelion. Nu o văzusem pe Marion de câţiva ani, de când a fost înscrisă de părinţi la o şcoală pentru copii cu nevoi speciale. La început aproape că nu am recunoscut-o. Avea 16 ani şi era o domnişoară în toată regula, la fel ca orice elevă de pension venită acasă în vacanţă. Când am îmbrăţişat-o, s-a uitat la mine cu aceiaşi ochi pe care i-am admirat când era micuţă, cu privirea aprigă a unei pisici sălbatice. Fără să schimbe vreuna din micile amabilităţi, aşa cum se obişnuieşte de regulă la petreceri, Marion m-a luat de mână şi m-a condus la uşa din spate.

- Vrei să vezi luna? Astăzi este lună plină şi urmează să fie o eclipsă, fapt care se întâmplă destul de rar, mi-a spus ea cu un ton dramatic.

- Sigur că vreau, i-am răspuns, ieşind împreună cu ea din casa aglomerată.

- Trebuie să ne îndepărtăm de lumini, mi-a explicat Marion, trăgându-mă către deal, în noaptea îngheţată.

Cerul părea animat din cauza vântului şi a luminii lunii. Norii iluminaţi feeric de lună treceau pe deasupra crengilor goale ale copacilor. Marion părea să se simtă foarte în largul ei în întunericul vag luminat. Ochii ei de pisică sălbatică străluceau la fel de puternic ca şi luna.

- Vezi? mi-a arătat ea cerul.

A început să râdă din toată inima când o umbră din ce în ce mai densă a început să se formeze la marginea lunii. Am râs amândouă. În casă, oaspeţii erau adunaţi în jurul şemineului, bând şi mâncând. Eu stăteam pe dealul din spatele casei, râzând îngheţată în faţa spectacolului oferit de lună. Eram însoţită de o fată care a cunoscut teroarea naturii în corpul ei şi care acum se simţea reconciliată cu noaptea. M-am simţit curajoasă alături de ea. Am continuat să râdem, după care Marion m-a luat de mână şi ne-am întors împreună în casa încălzită.

 

Teribila graţie

Prin anii 60, un tânăr profesor de psihologie pe nume Richard Alpert a fost dat afară din postul de profesor la Harvard. Fiu al unui magnat al căilor ferate din Boston, savant eminent şi profesor de geniu, Alpert a fost primul profesor din secolul XX care a fost concediat de la Harvard. Cercetările sale radicale alături de Timothy Leary legate de folosirea LSD pentru vindecare psihologică şi pentru expansiunea conştiinţei nu i-au atras lui Alpert simpatia comunităţii ştiinţifice extrem de rigide a epocii.

Alpert şi-a văzut de viaţă, schimbându-şi numele în Ram Dass. A fost botezat astfel de un guru din India, care a văzut în el o persoană capabilă să se ridice la înălţimea acestui nume, care înseamnă „slujitorul lui Dumnezeu”. Şi Alpert a făcut-o, devenind un ghid spiritual pentru o întreagă generaţie de aspiranţi. În anul 1971, revoluţionara sa carte, Fii aici, acum, a fost lucrarea de limbă engleză care s-a vândut în cele mai multe exemplare, depăşind chiar şi populara carte a lui dr. Spock: Îngrijirea copiilor. Mai mult decât Beatles-şii şi decât Dalai Lama, Ram Dass merită creditul pentru traducerea înţelepciunii şi practicilor spirituale străvechi ale Orientului pe înţelesul occidentalilor.

L-am cunoscut pe Ram Dass de foarte mulţi ani, mai întâi ca adeptă a lui după ce s-a întors din India la începutul anilor 70, mai târziu ca şi colegă, în anii în care organiza tabere spirituale la Institutul Omega, fiind invitat în comitetul nostru director, iar şi mai târziu ca prietenă, căci el m-a ajutat să trec cu bine peste furtunile divorţului meu. Ceva mai recent, Ram Dass a avut el însuşi nevoie de ajutor, lucru destul de inedit pentru el, căci a fost întotdeauna cel care a oferit ajutor, nu l-a cerut. La ora actuală se află în mijlocul propriului său Proces Phoenix, fapt pe care îl recunoaşte singur. Prin urmare, învaţă să fie neajutorat.

Marea majoritate a oamenilor nu îl cunosc pe Ram Dass decât ca autor al cărţilor sale sau ca personaj pe care îl văd de la distanţă ţinând o conferinţă. Ei îl cunosc ca un om de geniu, înţelept şi plin de compasiune. Îl cunosc şi eu în această ipostază, dar îi cunosc şi alte faţete. Îl cunosc ca un bărbat căruia nu îi place să depindă de nimeni, care părăseşte scena dacă o relaţie devine prea complicată şi care este obişnuit să deţină controlul. De fapt, cunosc doi Ram Dass: unul care rosteşte câteva cuvinte bine alese, suficiente pentru a-mi inunda colţurile cele mai întunecate ale minţii cu lumină şi care a jucat un rol decisiv în propriul meu Proces Phoenix. Când am intrat în flăcări, el a fost ancora mea. Eram conştientă că dacă lucrurile se vor încinge prea tare şi aveau să devină prea dureroase, el avea să fie lângă mine. Când am renăscut din cenuşă, el m-a ajutat să îmi păstrez cursul şi să fiu onestă atunci când doream să dau vina pe alţii. Pe scurt, m-a orientat întotdeauna către adevărul momentului prezent şi către cel al cosmosului.

Al doilea Ram Dass mă înfuria adeseori. M-am certat adeseori cu el în şedinţele comitetului director şi mi-am ridicat exasperată braţele în sus în timpul taberelor în care s-a opus oricărei încercări de organizare a mea. M-a acuzat că îmi place să controlez totul. I-am răspuns că avea probleme cu femeile puternice, că îi plăcea să se joace de-a băiatul independent, atribuindu-mi rolul de mamă excesivă. Ani la rând am dansat împreună acest dans al aprecierii reciproce, care nu ne-a împiedicat însă când şi când să ne ţinem la distanţă unul de celălalt. L-am auzit spunând odată în faţa unei audienţe de o mie de oameni: „Interacţiunile umane reflectă un dans între iubire şi teamă”. Nu aş fi putut descrie eu însămi mai bine relaţia mea cu el.

Apoi s-a întâmplat ceva care l-a transformat pe Ram Dass, inclusiv relaţia mea cu el. Totul a început într-o seară din anul 1997, când se afla în pat acasă la el, în California, gândindu-se cum să încheie o carte pe care o scria pe tema procesului de îmbătrânire. „În timp ce stăteam acolo în întuneric, scrie el în cartea sa Încă aici, m-am întrebat de ce mi se părea atât de incomplet ceea ce am scris, ca şi cum nu aş fi reuşit să dau o tuşă finală textului, făcându-l să pară integral. Am încercat să îmi imaginez cum ar arăta viaţa mea dacă aş fi foarte bătrân – nu o persoană activă de 65 de ani, care călătoreşte nonstop prin lume ca maestru şi conferenţiar, îndeplinindu-şi rolul public asumat – ci ca o persoană de 90 de ani (să zicem), care nu mai vede bine şi nu se mai ţine uşor pe picioare… Am încercat astfel să mă pun la unison cu starea de bătrâneţe”. În mijlocul acestui proces de imaginaţie a sunat telefonul. S-a ridicat ca să răspundă la telefon, dar picioarele nu l-au mai ţinut, aşa că s-a împiedicat şi a căzut. A ridicat apoi receptorul, cu mâinile tremurânde, dar nu a putut spune nimic. Prietenul lui de la celălalt capăt al firului şi-a dat seama că ceva nu era în regulă, aşa că l-a întrebat pe Ram Dass dacă avea nevoie de ajutor. Nu a primit însă nici un răspuns. „Ciocăneşte o dată în aparat dacă ai nevoie de ajutor, i-a spus prietenul, şi de două ori dacă nu ai nevoie”. Ram Dass a ciocănit de nenumărate ori răspunsul pentru „nu”, dar prietenul lui a sunat la Salvare.

Când a sosit ambulanţa, Ram Dass se afla încă pe podea. „Zăceam acolo, scrie el, încă prins în ‚visul’ meu legat de vârsta foarte înaintată, căzut la pământ din cauză că nu m-au mai ţinut picioarele… Următoarea mea amintire se referă la un grup de pompieri care îl priveau în faţă pe bătrânul căzut, în timp ce eu observam scena de parcă m-aş fi uitat de pe margine”. În următoarele ore, în timp ce a fost dus la spital şi tratat pentru o hemoragie cerebrală masivă, el a continuat să asiste de pe margine, absolut fascinat, la agitaţia din jurul său.

Abia mai târziu, când a început să simtă durerea, a înţeles Ram Dass gravitatea situaţiei în care se afla. Numai 10% din cei care suferă un astfel de atac cerebral supravieţuiesc. Fiind cel care era – o persoană experimentată în arta rugăciunii şi a lucidităţii, care a propovăduit ani la rând acceptarea suferinţei – el a căutat sensul supravieţuirii sale. Exista cu siguranţă un motiv pentru care continua să se afle în viaţă, iar el a încercat să descopere acest motiv.

După trei internări în spital şi sute de ore de reabilitare, scrie el, am început să mă obişnuiesc cu viaţa mea de după atacul cerebral. Eram acum o persoană într-un scaun cu rotile, parţial paralizată, care avea nevoie de îngrijire 24 de ore din 24, spre marele meu disconfort. Întreaga mea viaţă i-am ajutat pe alţii, ba chiar am colaborat la scrierea unei cărţi intitulate Cum pot fi de ajutor? Iar acum eram nevoit să accept ajutorul altora… Boala mi-a spulberat imaginea de sine şi a deschis poarta către un nou capitol din viaţa mea… Atacul cerebral a acţionat ca o sabie de samurai, separând între ele cele două jumătăţi ale vieţii mele. El a demarcat în mod clar două etape. Într-un fel, a fost ca şi cum aş fi trăit două încarnări într-o singură viaţă: acesta de acum sunt eu, iar cel de dinainte a fost „el”.

Nu l-am revăzut şi nu am discutat cu „el” (fostul lui eu) câţiva ani buni. Ultima mea comunicare cu Ram Dass s-a produs printr-o scrisoare pe care i-am trimis-o după o şedinţă a comitetului director. I-am scris ca să mă plâng de ceva ce a spus în timpul şedinţei şi care m-a rănit. Nu mi-a răspuns niciodată. Când a venit data următoare să predea un curs la Institutul Omega, eu eram plecată din oraş. Apoi şi-a dat demisia din comitetul director, aşa că nu am mai avut motive să mă întâlnesc cu el. În sfârşit, a avut atacul cerebral.

În timpul recuperării sale, prietenii comuni m-au informat în legătură cu progresul lui. La început a fost conectat la un tub de oxigen. Nu putea vorbi sau mânca. Avea partea dreaptă complet paralizată. Doctorii nu ştiau dacă va mai putea merge sau vorbi vreodată. Prietenii lui s-au adunat lângă el. Eu nu am făcut-o, căci eram ocupată cu propriile mele probleme. Cu o săptămână înainte de atacul cerebral al lui Ram Dass, tata – care se ţinea excelent la cei 85 de ani ai săi, arătând probabil mai bine decât voi arăta vreodată eu la o vârstă comparabilă cu a lui – s-a dus la schi, aşa cum făcea adeseori, după care s-a întors acasă, şi-a mâncat cina şi s-a culcat lângă mama, dar nu s-a mai trezit niciodată. A murit din senin, fără ca cineva să bănuiască ceva. El a fost unul din cei 90% care nu supravieţuiesc unui atac cerebral masiv.

Luni la rând, în inima mea nu a mai existat loc pentru altceva decât pentru enorma durere pe care am simţit-o în urma pierderii tatălui meu. Nu puteam nici măcar suporta să mă gândesc la Ram Dass limitat la scaunul său cu rotile, învăţând să vorbească din nou şi confruntându-se cu durerea fizică şi cu propriile pierderi. A venit însă un timp când am început să îmi doresc cu disperare să îmi revăd vechiul prieten, sperând că avea să îmi ierte absenţa.

La un an de la atacul său cerebral, am călătorit în California ca să îl întâlnesc pe „noul” Ram Dass. În timp ce treceam peste podul Golden Gate, mi-am adus aminte de momentul în care l-am întâlnit pentru prima dată pe Ram Dass, când locuiam în San Francisco. Mi-am reamintit de toate experienţele care m-au transformat în cea care sunt astăzi şi mi-am dat seama că Ram Dass a jucat un rol important în aproape toate. Din multe puncte de vedere, îmi reamintea de tatăl meu: bărbatul din faţa cărării care îndepărta crengile şi stabilea ritmul de mers, fără să se uite niciodată înapoi, presupunând că ceilalţi călători pot şi trebuie să reuşească să îl urmeze în propriul lor ritm. Când aveam patru ani, tata m-a dus pe o pantă de schi, mi-a orientat schiurile în jos şi mi-a spus: „Urmează-mă!” La 19 ani, după ce am citit cartea Fii aici, acum, m-am trezit din nou pe un vârf de munte, cu ghidul meu spiritual îndepărtându-se de mine şi spunându-mi să îl urmez fără să mă uit vreodată în urmă.

Acum tata era mort, Ram Dass era ţintuit într-un scaun cu rotile, iar eu trebuia să mă descurc singură. Am mers pe cărarea ce conduce la căsuţa lui din Marin County, cu soarele luminos al Californiei strălucind printre frunzele stejarilor. Când m-am apropiat, l-am văzut pe Ram Dass stând pe verandă. Era aşezat pe scaunul său cu rotile, cu braţul drept tremurând cramponat de mâner şi părul alb ciufulit, la fel ca al lui Einstein. S-a uitat la mine şi şi-a fluturat mâna cea bună.

- Elizabeth, m-a strigat el fericit. Mi s-a oprit respiraţia, iar ochii mi s-au umplut de lacrimi. Inima mi s-a activat instantaneu. Am simţit că m-am întors acasă după un lung exil.

- Am ajuns acasă, iubitule, am glumit.

- Da, ai ajuns acasă, mi-a răspuns cu sinceritate Ram Dass. Bine ai venit acasă.

Ceea ce a urmat va rămâne pentru totdeauna în conştiinţa mea ca unul din acele momente foarte rare din viaţă în care apuci într-adevăr să te odihneşti, în care laşi jos povara luptei şi trăieşti o stare de bunăstare care se răspândeşte ca mierea prin toate cotloanele conştiinţei tale. Simţeam că nu am unde altundeva să mă duc, altceva de făcut, altcineva lângă care să fiu, fiind complet cantonată în momentul prezent, în această zi preţioasă, împărtăşind aceeaşi respiraţie cu un prieten drag. În acea după-amiază am învăţat o lecţie care avea să îmi servească pentru tot restul vieţii. De-a lungul relaţiei mele cu Ram Dass, am fost tot timpul conştientă de cele două laturi ale sale: învăţătorul de geniu şi prietenul care mă umplea de frustrare. Acum mă aflam însă în faţa unui al treilea Ram Dass, mai simplu şi mai măreţ decât ceilalţi doi la un loc. Nu era pur şi simplu o latură nouă a aceluiaşi om, ci însuşi sufletul său expus, sinele său real, pe care i-l puteam vedea în sfârşit. Ceilalţi doi Ram Dass s-au retras cu respect, ca şi cum ar fi fost nişte simple apariţii superficiale, respectiv ca şi cum Ram Dass cel „bun” ar fi fost o stafie temporară alcătuită din daruri genetice şi karma-ice, iar Ram Dass cel „rău” un om alcătuit din mecanisme de autoapărare construite şi din răni vechi. Acest nou Ram Dass, versiunea lui sufletească, îi conţinea pe ceilalţi doi, transformaţi însă într-o fiinţă integrală şi luminoasă. De bună seamă, acest Ram Dass a existat dintotdeauna. Nu era un simplu aspect născut din experienţele sale anterioare. Ceva s-a schimbat inclusiv în mine, permiţându-i sufletului meu să îl salute pe al lui, ca şi cum amândoi am fi ajuns acasă.

În anii care au urmat aveau să mai urmeze cu siguranţă destule alte ocazii de a ne ciocni personalităţile, dar în acel moment de pe verandă, în acea lumină caldă şi strălucitoare a soarelui, sufletele noastre au intrat în comuniune, nu doar pentru câteva clipe, ci vreme de două ore, timp în care ne-am ţinut de mâini ca doi prieteni de la şcoală.

Lui Ram Dass îi era greu să formeze fraze fluente. Cuvintele îi veneau greu pe limbă, fiecare separat de cel de dinainte, ca nişte gânduri solitare şi goale stând singure şi stingherite pe scenă, în lumina reflectoarelor, dezgolite de costumele obişnuite ale limbajului. De cele mai multe ori Ram Dass se lupta să îşi găsească cuvinte pentru a-şi exprima gândurile, dar când şi când reuşea să formeze o frază întreagă, rafinată şi subtilă, în limbajul care l-a făcut faimos. La începutul vizitei, în timp ce Ram Dass se lupta să îşi găsească cuvintele, completam eu spaţiile goale în locul lui. După un astfel de schimb ciudat de cuvinte, mi-a trântit una din replicile sale acide pentru care era vestit cândva: „Vorbesc mai lent acum. De aceea, oamenii îmi completează frazele şi îşi răspund singuri la propriile întrebări”.

L-am întrebat cum a fost cu atacul cerebral şi ce s-a întâmplat după. Mi-a răspuns la câteva dintre ele. Când nu îşi putea găsi cuvintele, îi terminam eu frazele, răspunzându-mi astfel singură la întrebări. Mi se părea amuzant să caut cuvinte pentru a completa frazele unui orator de geniu. Mă simţeam o impostoare, ca şi cum i-aş fi furat gândurile, transformându-le în cuvinte. Mi-a pus şi el o serie de întrebări, legate de viaţa mea, de copii şi de soţul meu. M-a complimentat în legătură cu o carte pe care tocmai o publicasem. În trecut nu ar fi făcut niciodată acest lucru. M-a rugat să îi descriu pe larg circumstanţele legate de o fotografie a mea cu familia pe care i-am trimis-o de Crăciun dintr-o călătorie în Irlanda.

- Arătaţi cu toţii ca nişte maimuţe bete, s-a distrat el. Păreţi atât de fericiţi.

- Ram Dass, i-am spus, cred că atacul cerebral te-a făcut mai uman, o fiinţă umană mai reală, care îşi afişează sufletul etern.

Ochii i s-au umplut de lacrimi. Mi-a strâns mâna în a lui.

- A fost o graţie, mi-a răspuns. Atacul cerebral este o graţie de la Dumnezeu, ce-i drept, una foarte aprigă.

Am stat o vreme în tăcere, digerând acele cuvinte.

- Înainte… înainte de atac, a continuat Ram Dass în limbajul lui întrerupt, înaintea – graţiei fericite… a graţiei pline de iubire… mi s-au întâmplat foarte multe lucruri bune. A urmat apoi atacul… am pierdut multe… dar şi foarte multă graţie… o graţie aprigă.

- Înţeleg, i-am răspuns. Ce anume ai pierdut? Ce ţi-a luat această graţie aprigă?

- Egoul, mi-a răspuns Ram Dass, făcând un gest de tăiere a gâtului. Egoul… s-a dus. Nu mai am nimic de pierdut. Când egoul dispare, poţi vedea în sfârşit cine eşti cu adevărat.

Chiar dacă îi terminam singură gândurile, nu doar cuvintele, m-am uitat în ochii lui Ram Dass şi am înţeles ce dorea să îmi spună. Îmi spunea practic: „Acesta este eul meu real. Te rog să nu uiţi niciodată că dincolo de comportamentul meu uman – de eul meu bun şi de eul meu rău, de egoul meu care se luptă să supravieţuiască – există sufletul meu, care încearcă să se contopească cu al tău”. Îmi spunea de asemenea că dincolo de comportamentele învăţate ale oamenilor şi de excentricităţile lor ciudate străluceşte întotdeauna un suflet, gata oricând să stabilească un contact cu sufletul tău, dacă prinde prilejul să se strecoare printr-o crăpătură a carapacei egoului. Ce bine ar fi să nu avem neapărat nevoie de o graţie aprigă pentru a ne deschide inima.

Mai târziu, am citit în noua carte a lui Ram Dass o descriere mai coerentă a graţiei aprige:

Pentru a putea percepe atacul cerebral ca pe o graţie, am avut nevoie de o schimbare a perspectivei de la cea a egoului la cea a sufletului. Cândva mă temeam de atacurile cerebrale, dar acum am descoperit că teama de atac este mai rea decât atacul propriu-zis… Graţia m-a ajutat să înţeleg plenar acest lucru. Principalul lucru care s-a schimbat în urma atacului cerebral a fost ataşamentul meu faţă de ego. Atacul a fost insuportabil pentru ego, aşa că acesta m-a împins pe nivelul sufletului, căci atunci când „suporţi insuportabilul”, ceva în tine moare. Identitatea mea s-a schimbat subit, iar eu am ajuns să spun: „Deci ăsta sunt eu – un suflet!” Am ajuns astfel să privesc lumea exterioară de pe nivelul sufletului, nu de pe cel al egoului (starea obişnuită de conştiinţă). Asta înseamnă graţia. Aproape că nu există o definiţie mai bună a graţiei. Aşa se face că, deşi din perspectiva egoului un atac cerebral nu este foarte amuzant, din cea a sufletului el a reprezentat una dintre cele mai importante lecţii pe care le-am învăţat vreodată. Atunci când te simţi în siguranţă în sufletul tău, ce te-ar mai putea speria? De la atac încoace pot spune cu o certitudine pe care nu am simţit-o niciodată până atunci că iubirea şi credinţa sunt mai puternice decât orice altă schimbare, decât procesul de îmbătrânire, şi sunt sigur, decât moartea însăşi.

- Egoul, mi-a spus Ram Dass, este ca acest scaun cu rotile. Este… este un scaun frumos cu rotile. Foloseşte-l. Bucură-te de el! Dar nu considera nici o clipă că este una cu tine… Nu mai lua totul… la modul atât de personal.

Am râs amândoi. Apoi am rămas în tăcere în lumina strălucitoare până când a sosit timpul să plec.

- Şi acum ce urmează? l-am întrebat pe Ram Dass, gândindu-mă la prietenia noastră, la viaţa lui… Ce urmează?

- Toate la timpul lor, mi-a răspuns Ram Dass. Asta urmează. Este suficient.

Mi-a strâns din nou mâna. Ochii i s-au umplut de lacrimi, care mi-au spus mai multe decât mi-ar fi putut spune în cuvinte înainte de atac. Lacrimile sale îmi vorbeau despre iertare, iubire şi minunare. Nu mai era nevoie de nici un cuvânt. M-am ridicat. L-am sărutat pe obraz, l-am îmbrăţişat şi i-am mângâiat scaunul cu rotile.

- Bun scaun, i-am spus.

În timp ce plecam pe cărare, Ram Dass m-a strigat din urmă. M-am întors.

- La revedere, Elizabeth, mi-a spus el, făcându-mi frenetic cu mâna, ca un copil. Întoarce-te acasă cât mai curând!

 

Înainte şi după

În timpul somnului, durerea – care nu poate uita – cade picătură cu picătură în inimă, până când, disperaţi, în noi se naşte – împotriva voinţei noastre – înţelepciunea, prin graţia aprigă a lui Dumnezeu.

- Eschil

La sfârşitul unei prelegeri pe care am ţinut-o pe tema morţii şi a doliului, un bărbat şi soţia sa au rămas să mă aştepte pentru a vorbi cu mine. Avusesem o audienţă de sute de persoane, dar în tot timpul prelegerii atenţia mi-a fost atrasă de această pereche. Cei doi m-au ascultat extrem de focalizaţi, ca şi cum întreaga lor viaţă ar fi depins de acest lucru.

Înainte de a spune ceva, bărbatul mi-a înmânat un card laminat. Pe partea din faţă era desenat un tânăr ţinut de un înger, pe fundalul unui cer albastru senin. Pe partea opusă era trecut necrologul fiului lor. „Avea 21 de ani”, mi-a spus bărbatul, în timp ce citeam cardul. Mi s-a oprit respiraţia. Unul din fiii mei tocmai împlinise 21 de ani cu câteva zile înainte. Subit, după ce am vorbit toată după-amiaza, nu mi-am mai găsit cuvintele. Mi-am pus mâinile pe umerii celor doi şi am rămas aşa uitându-ne unii la alţii, dând din cap ca şi cum am fi vorbit într-o limbă secretă şi tacită.

Am rămas apoi în contact cu Glen şi cu Connie. Când Glen a auzit că scriam o carte cu poveşti de viaţă pe tema renaşterii interioare prin durere, m-a întrebat dacă îmi poate trimite propria poveste. Foarte mulţi oameni au făcut acest lucru, şi fiecare poveste pe care am citit-o m-a emoţionat. Am prezentat parţial multe din aceste poveşti în cartea de faţă, dar povestea lui Glen trebuie relatată integral, căci este povestea unui om care s-a ridicat din cenuşa unuia din cele mai dificile Procese Phoenix prin care poate trece cineva pe acest pământ. Glen îşi împarte procesul prin care a trecut împreună cu familia lui în două secţiuni: „înainte” şi „după”. Iată povestea lui, în cuvintele sale:

Înainte…

Eric şi fratele său geamăn identic, Ryan, s-au născut în noaptea de Revelion. Eu şi soţia mea Connie eram pe cât de ocupaţi, pe atât de fericiţi. Când Katie, frumoasa noastră fetiţă şi ultimul copil al nostru, s-a născut cinci ani mai târziu, viaţa noastră a devenit desăvârşită. Şi trebuie să precizez că era o viaţă minunat de bună. Eu aveam o slujbă foarte bine plătită, care i-a permis lui Connie să stea acasă şi să se ocupe de copii, gestionând activităţile nesfârşite care există în orice familie mare: meciuri de sport ale copiilor, tabere de cercetaşi, şcoala şi jocul din curtea casei. Am trăit cu toţii o viaţă plenară şi fericită.

Anii au trecut, iar copiii noştri au înflorit, excelând la toate activităţile. Au fost cercetaşi în organizaţia Eagle Scouts, campioni ai statului la diferite sporturi, au avut note mari, au primit diplome în diferite domenii academice şi s-au dovedit muzicieni realizaţi. Atât de multe binecuvântări, care ni s-au părut normale la vremea lor. Când a sosit timpul, Eric şi Ryan au plecat la colegiu. Unul a studiat ingineria mecanică, iar celălalt ingineria electrică. Cei doi îşi petreceau verile muncind din greu pentru a-şi plăti taxele pentru anul universitar viitor, dar ne găseam întotdeauna timp ca să ne bucurăm unii de ceilalţi pe malul lacului şi pe coasta din Maine.

Datorită notelor mari şi muncii asidue, Eric a avut şansa să primească o bursă pentru a studia un semestru în străinătate. A fost acceptat de Universitatea din Melbourne, Australia. Într-o dimineaţă frumoasă de vară a luat avionul şi a plecat în marea sa aventură. În următoarele cinci luni am comunicat frecvent, iar el ne-a împărtăşit astfel aventura lui. Fusese recrutat să joace rugbi pentru echipa colegiului său. Şi-a creat o formaţie de jazz şi cânta la tobe şi la saxofon. A urcat pe un munte în Brisbane. A îngrijit o turmă de oi în Adelaide. A făcut excursii cu bicicleta pe terenuri accidentate. Eric iubea oamenii şi şi-a făcut prieteni minunaţi în întreaga lume. În tot acest timp a păstrat un jurnal, care mai târziu, în perioada de „după” a poveştii noastre, s-a dovedit a fi o binecuvântare dulce-amară pentru noi toţi. Semestrul petrecut în străinătate s-a încheiat în noiembrie, iar Eric şi-a luat trei săptămâni de vacanţă pentru a vizita Noua Zeelandă. A călătorit la fel ca toţi studenţii, cu rucsacul în spate, dormind prin hosteluri pentru tineri şi bucurându-se de vârsta lui şi de o serie de peisaje dintre cele mai frumoase din câte a creat Dumnezeu pe pământ. Ne scria frecvent, iar scrisorile sale îi descriau uimirea în faţa măreţiei Alpilor Sudici din Noua Zeelandă şi a gheţarilor albaştri.

Chiar înainte de a se întoarce acasă, Eric a practicat împreună cu doi prieteni aruncarea cu cea mai lungă coardă elastică din lume. Două săptămâni mai târziu, am găsit un film video cu această săritură în bagajele sale, care ne-au fost trimise. Eric era bronzat şi musculos, zâmbind cu toată faţa în timp ce se uita către camera video ţinându-şi prieteni de umeri. Bucuria vieţii i se citea în priviri. A doua zi s-a urcat pe motocicleta pe care a închiriat-o pentru a se întoarce la Christchurch şi a lua avionul către Statele Unite.

Ofiţerul de poliţie care a ajuns la scena accidentului ne-a povestit: „Mergea pe lângă Mount Cook, pe un drum drept şi uscat, cu o privelişte uluitoare a munţilor înzăpeziţi. Din câte îmi dau seama, se uita la panorama din zare când a intrat în acel şanţ”. Era deja inconştient când un bărbat care a asistat la întregul accident s-a repezit să îl ajute. Şi a murit în acel loc superb.

După…

Agonia zilelor care au urmat m-a zdruncinat până în temelii. Nu mi-aş fi putut imagina niciodată că pot coborî într-un astfel de abis. Pe culmile disperării, m-am agăţat cum am putut de prieteni şi de familia mea. Durerea atroce pe care am simţit-o când a trebuit să le spun soţiei mele şi celorlalţi doi copii de moartea lui Eric va continua să trăiască în inima mea pentru tot restul zilelor mele pe acest pământ.

Zilele începeau şi se sfârşeau în lacrimi. Mi-am petrecut perioadele de timp dintre scurtele momente de odihnă agitată făcând lucruri sfâşietoare, pe care nu mi le-aş fi putut imagina niciodată anterior: diferite aranjamente pentru repatrierea corpului lui Eric de la capătul opus al lumii, cumpărarea unui sicriu şi a unui loc de înmormântare în cimitir, pregătirea hainelor în care avea să fie îngropat şi a serviciului funerar, primirea de telefoane şi de vizitatori, cu toate florile, mâncarea, cărţile şi cardurile comemorative pe care le aduceau aceştia. Ni se părea că suntem într-un coşmar care nu se mai termină şi ne rugam să ne trezim din nou la realitate. În săptămânile şi lunile care au urmat am trăit într-o atmosferă de oroare permanentă.

A urmat apoi trezirea, pentru fiecare la momentul potrivit pentru el.

Privind retrospectiv lucrurile, viaţa mea de „dinainte” s-a învârtit în jurul cantităţii şi a vitezei. Am avut slujbe din ce în ce mai importante, case din ce în ce mai mari, lucruri din ce în ce mai multe… Îmi doream totul mai rapid, mai curând, chiar acum dacă se poate. Mi-am justificat acest mod de viaţă sub pretextul că trebuia să fac tot ce îmi stă în puteri pentru familia mea. A existat şi un preţ, desigur, dar am fost dispus să îl plătesc. Pe măsură ce familia mea s-a lărgit, am renunţat la fosta mea carieră din domeniul biologiei mediului şi am acceptat o slujbă mai bine plătită într-o companie care producea hârtie. În acel deceniu, industria hârtiei avea foarte multe de făcut pentru curăţarea mediului înconjurător în urma operaţiunilor sale, aşa că mi-am spus (nu chiar pe nedrept) că nu „îmi vindeam sufletul”, ci acţionam pentru schimbare din interiorul sistemului.

A urmat însă oportunitatea de a avansa de-a lungul scării ierarhice. Am stat doi ani la departamentul tehnic, cinci la cel de producţie, doi ani în vânzări şi mi-am luat masteratul de la MIT. La 38 de ani aveam un succes atât de mare încât mi s-a propus o nouă poziţie de conducere, foarte aproape de top. Deşi ajunsesem să îmi detest slujba, am continuat să muncesc foarte multe ore suplimentare, acceptând să fac diferite sarcini care nu îmi produceau nici o satisfacţie, dar pentru care eram plătit foarte gras. Mă gândeam tot timpul la numărătoarea inversă: „Încă zece ani, şi dacă bursa va merge bine, o să-mi recuperez viaţa înapoi”. Am discutat cu familia mea despre dezamăgirea profesională pe care o simţeam, şi toţi mi-au spus că m-ar fi susţinut dacă doream să îmi schimb cursul vieţii. Nu am făcut-o însă. Eram convins că îmi pot controla propriul univers, că trebuie să îmi menţin familia în siguranţă şi prosperă, aşa că eram dispus să plătesc preţul sacrificării valorilor şi fericirii mele. În vara fatală a morţii lui Eric mi s-a propus să accept funcţia de preşedinte şi director executiv al unei noi fabrici cumpărate de companie în Chicago.

Iluziile mele legate de control au dispărut odată cu moartea lui Eric. Familia mea s-a destrămat. Nu ne-am dat seama că ne trăiam viaţa la suprafaţa unei bule până când aceasta s-a spart. Katie, care era o elevă talentată şi fericită în anul doi de liceu, nu s-a mai putut întoarce la viaţa ei de dinainte. Ryan nu s-a mai întors la colegiu. Connie, care a fost întotdeauna o femeie activă şi implicată în viaţa bisericii locale, a şcolii şi a comunităţii în general, a început să iasă din ce în ce mai rar din casă. Durerea mea cea mai mare era că nu puteam face nimic pentru a alunga disperarea familiei mele.

Colegii mei de serviciu îşi doreau cu disperare să mă vadă lăsând trecutul în urmă şi reintegrându-mă în atmosfera de lucru. Cei mai mulţi dintre ei simţeau un disconfort foarte mare atunci când mă vedeau suferind atât de mult. Alţii erau mai preocupaţi de productivitatea mea şi de profitabilitatea companiei. Încercările lor de a mă atrage din nou în iluzia lumii corporatiste m-au iritat. Eram furios pe întreaga lume pentru că nu s-a schimbat aşa cum o făcuse pentru mine şi pentru familia mea. Eram şocat să constat că ceilalţi pun profitul şi status quo-ul sistemului mai presus de pierderea familiei mele.

Am început să citesc cu nesaţ diferite cărţi, căutând cuvinte pline de înţelepciune care să mă ajute să fac faţă fiecărei zile. Cu această ocazie, am descoperit că la biblioteca publică există secţiuni întregi dedicate pierderii unei persoane dragi. Între altele, am aflat cu toţii că nu eram singuri în durerea noastră. Foarte mulţi alţii au păşit pe cărarea teribilă care ni se întindea în faţă. Am ajuns astfel la o înţelegere sobră şi plină de înţelepciune. Înainte de moartea lui Eric am suferit pierderi puţine şi minore. Am fost tot timpul convins că îmi pot controla integral viaţa. Acum am devenit conştient de contrariu. Am ajuns să mă uit la ceilalţi oameni din jurul meu, cei care trăiau viaţa pe care o avusesem eu înainte, conştient că avea să vină o vreme în care şi ei urmau să înveţe lecţia pe care o învăţam noi acum.

Am încercat să învăţăm cât mai multe din cărţi. Acestea ne-au ajutat, dar am aflat că lecţiile durerii sufleteşti, la fel ca muzica, medicina, arta, creşterea copiilor sau căsnicia, se învaţă din experienţa directă. Numai aşa pot fi ele înţelese plenar. Astfel a început călătoria noastră către „graţia teribilă a lui Dumnezeu”.

Cândva, umanitatea credea că pământul este plat şi că cei suficient de neghiobi pentru a se aventura până la marginea ei aveau să cadă într-o lume îngrozitoare, plină cu monştri şi roci. Ei bine, aveau dreptate. Moartea lui Eric ne-a aruncat pe mine şi pe familia mea din planul existenţei noastre de zi cu zi în beznă, unde ne-am izbit de toate stâncile. Săptămâni şi luni la rând, ne-am scufundat în durere şi agonie, fără să mai percepem lumina şi fără să ştim încotro să o apucăm. Am încercat să ne cramponăm unii de ceilalţi. Nu mai eram capabili să recunoaştem nici un moment de graţie care ne era oferit. Ne-am rugat cu toţii la un moment dat să se termine totul şi ne înecăm pur şi simplu. Dacă nu ar fi existat prietenii şi familia, care au încercat să ne menţină pe linia de plutire, cu siguranţă ne-am fi înecat în oceanul durerii noastre.

Acest loc al fricii şi al lipsei de speranţă este cât se poate de real, nu reprezintă o alegorie. Unii oameni nu reuşesc să părăsească acest iad şi sfârşesc prin a se zdrobi de stânci. Alţii renunţă să mai lupte şi se lasă duşi la fund. Din fericire, noi am înţeles că deşi nu deţinem controlul propriu-zis, avem totuşi libertatea de a alege. Dumnezeu, Spiritul sau Creatorul îşi doreşte ca noi să ne scufundăm în apele adânci şi întunecate, dar şi să ne ridicăm din nou către lumină, fără să ne forţeze însă vreodată să facem acest lucru. Noi suntem perfect liberi, acesta fiind marele dar pe care l-am primit de la Creator. Dacă dorim, putem alege întunericul, teama, dependenţa şi disperarea, dar şi lumina, speranţa, sensul şi bucuria.

Prin graţia lui Dumnezeu, eu am ales viaţa. Am optat pentru a găsi o cale de a mă întoarce la suprafaţă. În acest scop, m-am vizualizat înotând în sus prin apa întunecată şi revenind la masa vieţii de zi cu zi. Am început chiar să desenez mese în timp ce încercam să le comunic emoţiile mele cele mai profunde soţiei, fiului şi fiicei mele. Am numit cele patru picioare ale mesei: Credinţa, Curajul, Creşterea şi Iubirea. Piciorul cel mai slab al mesei mele era credinţa. Chiar şi astăzi, acesta este principalul aspect asupra căruia mă focalizez, în încercarea de a-mi continua progresul înainte. Mantra mea zilnică este: „Abandonează-te şi relaxează-te; lasă-te învăluit de mister”. Până la moartea lui Eric, viziunea mea asupra realităţii mă făcea să cred că eram personal responsabil pentru tot ce se întâmpla în viaţa mea, lucru valabil pentru trecutul, prezentul şi viitorul meu. După moartea lui, mi-am dat seama că această viziune ar putea fi nerealistă. Deşi mi-am dedicat întreaga viaţă creării unui mediu sigur pentru familia mea, nu am reuşit. De aceea, am început să îmi cultiv credinţa în viaţă, indiferent ce avea să se întâmple în continuare. Încercările mele de a reveni la masa vieţii au fost întâmpinate în tăcere, iar uneori cu dispreţ, îndeosebi din partea celuilalt fiu al meu, Ryan. Pierderea unui frate geamăn identic însemna pentru acesta ceva ce noi ceilalţi nu puteam înţelege pe deplin. Noile mele idei şi desene îmi ofereau însă un cadru general de care mă agăţam pentru a-mi putea continua viaţa.

Într-o zi, am desenat o masă pe un şerveţel într-un restaurant, în timp ce discutam cu un prieten. Nu am observat când l-a luat şi l-a strecurat în buzunar. În săptămâna care a urmat, a trecut pe la noi şi mi-a oferit o pictură în acuarele a „mesei” mele. Chiar în timp ce scriu aceste cuvinte, mă uit deasupra monitorului calculatorului şi văd această pictură agăţată pe perete, pe un panou plin cu multe alte cuvinte şi imagini decupate, crâmpeie ale sufletului meu destrămat puse laolaltă ca un puzzle incomplet. Unele piese lipsesc, sunt amputate şi nu vor putea fi înlocuite niciodată, altele sunt rupte şi incomplete, dar preţuite, nu pentru frumuseţea lor artistică, ci pentru ceea ce reprezintă ele. Acesta este modelul credinţei, curajului, creşterii şi iubirii noastre. Al supravieţuirii noastre.

La şase luni de la moartea lui Eric mi-am dat demisia, după 23 de ani de lucru în această companie şi după mai multe discuţii foarte lungi cu familia. Nu a fost cine ştie ce act de curaj. Familia mea se destrăma, aşa că am ales familia în defavoarea carierei. Aşa mi s-a părut corect. După atâţia ani în care am luat decizii bazându-mă pe mintea mea logică şi raţională, am simţit o euforie incredibilă acum, când mi-am urmat pentru prima oară intuiţia şi inima.

În acea vară am închiriat o căsuţă izolată pe malul unui lac. După cum a declarat Eric Clapton la moartea tânărului său fiu: „Pentru o vreme am trecut dincolo de marginea lumii”. Uneori mi se părea că durerea avea să ne schilodească atât de puternic încât nici unul dintre noi nu avea să se mai recupereze vreodată. Am optat cu toţii pentru a ne scufunda în întuneric, având încredere că o mână invizibilă ne va ajuta să ieşim cândva înapoi la lumină. Am citit, am navigat, ne-am odihnit. Am mâncat naturist, am făcut plimbări lungi şi călătorii cu canoea la lumina lunii, şi am vărsat un milion de lacrimi.

În septembrie ne simţeam cu toţii pregătiţi să o luăm de la început. Ryan s-a reînscris la Universitatea din Maine pentru un nou semestru de inginerie mecanică. Connie s-a înscris ca voluntar într-un program de pregătire pentru lucrul într-o clinică intensivă şi a început să predea cu jumătate de normă la şcoala elementară. Ne-am cumpărat doi căţeluşi foarte drăgălaşi, iar eu am zugrăvit întreaga casă.

Am început să mă gândesc la ceea ce îmi doream să fac cu restul vieţii mele. Am acceptat poziţia de vicepreşedinte al unei mici companii nonprofit, cu sediul la doar 25 de kilometri de casa mea. Este o slujbă care îmi place, iar misiunea companiei mă pasionează sincer. Este o plăcere să aştept cu nerăbdare ziua de luni, după atâţia ani în care am aşteptat cu groază începerea unei noi săptămână de muncă. Am acceptat de asemenea două funcţii în comitetele executive ale unor organizaţii locale, una la o clinică în care lucrează voluntari, iar cealaltă la o agenţie care furnizează servicii sociale şi oportunităţi de angajare temporară pentru persoanele bolnave psihic. După toate aparenţele, dispun de calităţile pe care şi le doresc aceste grupuri şi îmi face plăcere să îmi aduc contribuţia.

Ryan se pregăteşte să intre în ultimul an de colegiu şi antrenează o echipă de Liga Mică, de puşti cu vârste cuprinse între 10 şi 12 ani. Cântă la saxofon ori de câte ori are ocazia şi îi poţi simţi cu uşurinţă sufletul minunat ori de câte ori suflă în instrument. Vara trecută, Katie a plecat în Bolivia pentru a lucra cu săracii şi cu copiii fără adăpost. Între timp, a fost acceptată la şcoala de infirmiere a colegiului din Boston. Este o desfătare să asişti la bucuria ei.

La ora actuală, Connie este instructoare voluntară în cadrul programului de pregătire a clinicii şi tocmai a încheiat predarea unui program de 16 săptămâni, în care a pregătit noi voluntari să îi asiste pe muribunzi, dar şi pe cei rămaşi în urma lor. Elevii de la şcoală, de 5-6 ani, o iubesc la fel de mult ca şi colegii ei profesori, iar copiii şi soţul ei o adoră pur şi simplu.

Eric este întotdeauna aproape de noi. Îl regăsim în natură: în păsări, fluturi, curcubeie şi apusuri. Dar cel mai mult îl simţim. Suntem cu toţii nişte Luptători Spirituali. Ne-am trezit, şi nimic nu mai poate întrerupe acum cercul nostru. Nimic nu va mai fi vreodată la fel.

 

 

O inimă frântă este o inimă deschisă

Yehudah Fine este un rabin şi un terapeut pentru familii care locuieşte lângă mine şi a cărui primă carte, Rabinul din Times Square: regăsirea speranţei în vieţile copiilor pierduţi, este considerată astăzi un tratat clasic în domeniul recuperării. Autorul îi învaţă în carte pe tinerii adulţi care se luptă cu dependenţa cum să se folosească de suferinţa lor pentru a ieşi din nou la lumină. Mesajul lui pentru aceşti tineri este că efortul îi poate conduce la renaşterea naturii lor bune, chiar dacă deocamdată încă se luptă cu durerea şi cu disperarea. După ce a scris această carte şi a făcut un turneu prin întreaga ţară, ţinând prelegeri la şcoli, universităţi şi clinicile psihiatrice, Yehudah s-a văzut nevoit să îşi urmeze singur sfaturile. Iată ce scrie el:

Anul trecut, când mergeam pe o porţiune izolată a unei şosele rurale din Munţii Catskill, aproape că am murit. Făceam nişte cumpărături dimineaţa devreme, când o maşină venită din direcţia opusă a intrat pe banda mea cu 75 de kilometri la oră şi m-a lovit frontal. Începând din acel moment, viaţa mea s-a schimbat pentru totdeauna. Am fost nevoit să învăţ să îmi gestionez zilnic durerea, încercând să îmi regăsesc viaţa după ce am fost scos cu greu din grămada de fiare distorsionate rămase în urma accidentului. În acel moment, am fost nevoit să iau înţelepciunea spirituală din paginile cărţilor şi să o descarc în propria mea viaţă. Dacă a existat vreodată un moment în care am putut afla ce anume îmi susţine esenţa interioară, acela a fost.

Îmi amintesc clar cum stăteam pe patul din sala de urgenţă a clinicii locale, înainte de a fi transportat cu elicopterul la un spital mare. Nu era o imagine prea plăcută. Pompierii m-au scos din resturile maşinii folosind instrumentele de descarcerare. Aveam faţa, dinţii şi buzele acoperite cu sânge, datorită impactului cu airbag-ul care mi-a salvat viaţa. Prin pantalonii sfârtecaţi se putea vedea o rană adâncă la genunchi, acoperită cu sânge şi cu noroi. Forţa coliziunii mi-a smuls femurul din lăcaşul său. Pelvisul meu era fracturat în nouă locuri. Practic, eram rupt în două. Nu mi s-au administrat încă analgezice, aşa că aveam nişte dureri atroce. M-am rugat să mor, la fel ca tipii împuşcaţi din western-urile la care mă uitam când eram copil. Din păcate, nu mă aflam într-un film.

Înainte de a fi dus cu elicopterul la spital, medicul din salonul de urgenţă mi-a spus că nu puteam fi transportat decât dacă îmi repoziţionau mai întâi femurul. Am scrâşnit din dinţi şi i-am răspuns:

- Doctore, nu o să mă ucidă durerea? Ce o să se întâmple dacă osul nu va intra cum trebuie în încheietură?

Fără nici un avertisment, doctorul a sărit pe targa mea, mi-a apucat piciorul şi mi l-a răsucit către ceea ce mai rămăsese din pelvisul meu. Durerea a fost atât de ascuţită încât am urlat. Din păcate, femurul nu a intrat unde trebuia. Între două gemete, i-am spus:

- Doctore, credeam că o să îmi dai nişte analgezice înainte să încerci aşa ceva.

Doctorul s-a uitat uimit la mine.

- Cum, nu ţi s-au administrat încă analgezice?

Mi-au făcut rapid nişte injecţii cu Valium şi cu Demerol, după care au repetat procedura. De data aceasta, osul femurului a intrat în lăcaşul lui, cu un pocnet puternic. Deşi eram furios din cauza lipsei de sensibilitate a doctorului, în acel moment i-am fost totuşi recunoscător pentru faptul că a făcut primul pas către reabilitarea mea. Prin urmare, i-am luat mâna în a mea şi i-am spus:

- Doresc să ştii că îţi sunt foarte recunoscător pentru îndemânarea şi pentru curajul de care ai dat dovadă. Între timp, pentru numele lui Dumnezeu, nu mai face vreodată aşa ceva unui alt pacient!

În acel moment, în acel salon de spital, am decis să le mulţumesc tuturor persoanelor care aveau să îmi îngrijească trupul rănit, indiferent ce dureri mă mai aşteptau. Mi-am propus să onorez fiecare act de bunătate prin rostirea unor cuvinte din inimă. Înainte de a fi operat, le-am spus soţiei şi copiilor mei cât de mult îi iubesc. De asemenea, am rugat-o pe soţia mea să mă ierte pentru toate pietrele rămase neîntoarse şi să le transmită acest lucru inclusiv copiilor. Când ne-am luat rămas bun, nu ştiam dacă aveam să supravieţuiesc. Doctorul mi-a spus: „În toţi anii mei de specialist în traume, nu am văzut niciodată pe cineva atât de distrus ca şi tine. Cred că vei reuşi să supravieţuieşti, dar nu îţi va fi deloc uşor”.

Prin urmare, i-am spus soţiei mele cât de mult o iubeam. Din prima clipă în care ne-am cunoscut, am ştiut că ea era ceea ce Talmudul numeşte zivug rishon, sufletul meu pereche. Dacă aveam să mor, doream ca ultimul meu mesaj pentru ea să fie unul de iubire. Talmudul afirmă că iubirea unui suflet pereche transcende identităţile personale. Când am ieşit din sala de operaţie, nouă ore mai târziu, soţia mea continua să mă aştepte pentru a mă lua de mână. Înţelepţii au avut dreptate în textul sfânt.

În săptămânile care au urmat m-am simţit complet neajutorat şi am avut dureri atroce. Am pierdut atât de mult sânge încât arătam ca şi cum aş fi fost vizitat noapte de noapte de Contele Dracula. Cicatricea rămasă în urma operaţiei se întindea pe o lungime de 58 de cm de la şold către genunchi. În partea de jos se încheia cu o gaură mare de drenaj, deschisă şi supurând. Oasele mele pelviene fuseseră prinse cu nouă şuruburi de 7,5 cm. În corp îmi fuseseră introduse plăci de metal, care îmi permiteau să nu mă dezmembrez. Am petrecut următoarele şapte luni stând pe spate. Morfina îmi dădea o stare de ameţeală continuă. Eram incapabil să mă întorc sau să fac vreo mişcare. Nu puteam să stau în picioare sau să mă spăl fără ajutorul cuiva. Era nevoie de patru oameni pentru a mi se face o baie. Indiferent ce doream să fac, aveam nevoie de ajutor. Şi în tot acest timp, continuam să am cele mai atroce dureri, şi ceea ce era mai rău, nu ştiam dacă aveam să mai pot merge vreodată.

Această neajutorare totală m-a condus la momente de viziune spirituală. Mă reconforta gândul că de-a lungul istoriei au existat şi alţi oameni care s-au confruntat cu mari greutăţi, dar care nu au renunţat la luptă. Pe de altă parte, nu doresc să vă mint: am auzit adeseori vocea disperării. Aceasta îmi şoptea că durerea este prea mare şi că nu merită să mai lupt. Prin urmare, m-am decis să nu mai ascult vocea ei, ci doar celelalte şoapte. Învăţăturile din textele sfinte au căpătat un sens nou pentru mine. Cu cât trăiam mai mult în momentul prezent, cu atât mai puţine griji îmi făceam şi cu atât mai puţin plângeam. Cel mai mult îmi plăceau cuvintele a doi mari înţelepţi, Rabbi Yochanan şi Rabbi Eleazer: „Chiar dacă ai sabia la gât, nu-ţi întrerupe rugăciunea de invocare a compasiunii şi a graţiei”. Invocarea compasiunii şi a graţiei îmi alina foarte mult suferinţele. Deşi mă aflam într-o închisoare a durerii, nu mă simţeam decât rareori singur.

Câteodată, în timpul nopţii, mă minunam în tăcere de gravitatea situaţiei în care mă aflam. Ani la rând am oferit altora sfaturi legate de acest gen de situaţii, iar acum mă vedeam nevoit să îmi urmez propriile sfaturi. Era o inversare minunată a rolurilor. Nu mai eram cel care îi îngrijeşte pe alţii, ci cel care avea nevoie de îngrijire.

Salonul de reabilitare post-operatorie este prima oprire a celor grav răniţi. El a devenit noul meu univers, iar locuitorii săi au devenit noua mea comunitate. Unii dintre ei erau amputaţi. Alţii fuseseră literalmente dezmembraţi şi cusuţi la loc, având cicatrice care o depăşeau cu mult pe a mea. Erau oameni care au suferit traume la cap, sau care aveau membrele zdrobite, la fel ca mine. Noii mei profesori erau Durerea şi Suferinţa. Dacă nu îţi este clar acest lucru, doresc să te informez că într-o criză severă nu există momente de transcendenţă. Dacă îţi spune cineva altceva, îţi joacă o festă. Suferinţa este cât se poate de reală, iar teama este sora ei bună. Teama este întotdeauna o hoaţă insidioasă, furându-ţi cele mai preţioase momente din viaţă. Personal, mi-am petrecut cea mai mare parte din timp creând strategii pentru a-i face faţă mai eficient. După săptămâni de lucru cu mine însumi, am reuşit în sfârşit să o izolez într-un colţ. Secretul constă în a nu te lupta cu durerea, ci a o îmbrăţişa. De îndată ce am început să accept acest lucru, mi-am regăsit puterea.

Dacă ar trebui să sintetizez toate marile texte despre suferinţă în câteva cuvinte, aş spune că aceasta ne transformă, ne smereşte şi scoate la lumină ceea ce contează cel mai mult în viaţă. Accidentele ne deschid mintea şi inima în faţa unei lumi a noilor sensuri. Ce-i drept, sunt o binecuvântare teribilă, dar tocmai de aceea sunt numite „accidente”, căci nici un om cu mintea întreagă nu şi-ar dori vreodată să găsească sensul vieţii printr-o astfel de binecuvântare! Talmudul ne spune că noi trebuie să îi binecuvântăm inclusiv pe cei răi, nu doar pe cei buni. Acest lucru mi s-a părut întotdeauna un concept spiritual extrem de profund. Abia acum am început însă să înţeleg cât de important este să te abandonezi în faţa tuturor binecuvântărilor vieţii, nu doar a celor „bune”, ci şi a celor „rele”. Noi nu ar trebui să ignorăm nimic din ceea ce ni se întâmplă. Tot ce există în viaţa noastră ne solicită atenţia şi luciditatea. Chiar şi din cele mai dificile încercări putem extrage nestemate spirituale. După cum spunea odată marele maestru hassidic Reb Dov Ber din Mezrich: „Uneori, trebuie să cernem întreaga cenuşă pentru a găsi o singură scânteie”.

Cât de ciudat mi se pare că un accident atât de brutal m-a condus la introducerea atâtor schimbări în viaţa mea. Avem de-a face cu un mister profund, pe care l-am înţeles mai clar din cuvintele lui Chesbon Hanefesh: „Atunci când nu îţi accepţi suferinţa, durerea pe care o simţi este infinit mai acută”. Prin urmare, am încercat de la bun început să accept faptul că mă aflam exact acolo unde trebuia să mă aflu. Această atitudine mi-a eliberat mintea de obsesia faţă de vindecare şi mi-a deschis noi porţi către lumile spirituale, către contemplaţie şi meditaţie. Există o conexiune profundă între suferinţa fizică şi Spirit.

În timp ce zăceam în spital, iar mai târziu pe patul de spital amenajat în camera mea, toate lucrurile din viaţa mea cu care eram familiarizat au dispărut. Nu mai aveam planuri, vise şi viziuni legate de ceea ce aveam de gând să fac în continuare. În general, sunt o persoană foarte focalizată asupra scopurilor mele; de aceea, această stare de neajutorare a fost aproape neverosimilă pentru mine. Ştiam că pentru a mă vindeca, trebuia să mă integrez plenar în momentul prezent, renunţând la tot ce am crezut până atunci că eram şi la toate intenţiile mele legate de viitor. Această „eliberare” forţată m-a întristat peste poate, dar într-un mod paradoxal, nu m-a aruncat în braţele depresiei. Rabbi Scnhuer Zalman descrie perfect acest lucru atunci când spune: „O inimă frântă este sinonimă cu o inimă tristă. Tristeţea apare atunci când inima este moartă şi rece ca piatra. Într-o inimă frântă există o cantitate neverosimil de mare de vitalitate”. Am descoperit această nestemată preţioasă în mijlocul misterului durerii. Tot aici am găsit iubirea şi frumuseţea. Chiar dacă aveam trupul şi inima frânte, pot declara cu mâna pe inimă că asupra mea, prin mine şi în jurul meu s-au revărsat atunci o iubire şi o compasiune cum nu mi-aş fi putut imagina vreodată că există.

Membrii personalului spitalului mă întrebau adeseori de ce arătam atât de fericit în cea mai mare parte a timpului. „Priveşte ce ţi s-a întâmplat, îmi spuneau ei. Cum mai poţi să zâmbeşti?” De fapt, ei îşi adresau lor înşişi întrebarea, nu mie. Ceea ce doreau să spună era: „Oare aş putea fi şi eu la fel de fericit dacă m-aş afla în locul lui Yehudah?” Presupun că toţi oamenii ascund astfel de îndoieli. Cu toţii ne întrebăm cum am reacţiona într-o situaţie de criză majoră. Oare ne-ar înfrânge aceasta? Cum ne-am gestiona durerea? Dar mai presus de toate, ne întrebăm dacă ne-am mai putea corecta greşelile, îndreptându-ne viaţa, dacă am trece printr-o astfel de criză.

Există trei obstacole majore care trebuie depăşite în timpul unei crize: gestionarea durerii; lucrul cu atitudinea personală; şi folosirea crizei ca un apel la trezire şi la purificare.

Durerea:

Gestionarea durerii este o problemă uriaşă în spitale şi în cazul tuturor celor care suferă de dureri cronice atroce. Dacă nu ştii să îţi gestionezi corect durerea, este foarte greu să te vindeci sau să îţi păstrezi luciditatea. Cu toate acestea, nu doresc să spun cu asta că dacă îţi gestionezi durerea, viaţa ta se reface automat. Nimic nu poate fi mai departe de adevăr. Din păcate, noi trăim într-o lume în care am ajuns să ne temem atât de tare de lecţiile suferinţei încât ne organizăm întreaga viaţă în jurul anestezierii mesajelor primite de la anxietatea şi de la durerea noastră. Foarte mulţi oameni pe care am ajuns să îi cunosc în salonul de tratare a traumelor se retrăgeau în peştera negării lor de îndată ce îşi primeau medicamentele analgezice, iar durerea dispărea. Există o durere fizică şi una psihică. Ele nu trebuie confundate. Atunci când durerea fizică dispare, ea nu o alină neapărat şi pe cea psihică. Cu cât evităm mai mult să ne punem la punct viaţa, cu atât mai mari sunt problemele cu care ajungem să ne confruntăm în final. Problemele nerezolvate se pot năpusti asupra noastră ca nişte monştri.

Atitudinea:

Atitudinea reflectă integral conştiinţa persoanei. Indiferent ce ţi s-a întâmplat în viaţă, tu ai capacitatea de a opta pentru felul în care doreşti să reacţionezi. Dacă te laşi călăuzit de valorile tale esenţiale, tu deblochezi astfel o binecuvântare spirituală profundă, care te ajută să trăieşti integrat în momentul prezent într-o stare de graţie, de demnitate, cu bunătate şi compasiune. Nu aş dori însă ca cineva să creadă că atitudinea este totuna cu perfecţiunea sau cu transcendenţa, ori cu toate acele mofturi sentimentale pe care oamenii le confundă cu spiritualitatea. Trebuie să ştii că vor exista momente de-a lungul crizei în care te vei frânge de tot. Cel puţin, mie aşa mi s-a întâmplat, şi nu îmi este ruşine să recunosc acest lucru. La urma urmelor, eu urmez şcoala imperfecţiunii.

Trezirea şi purificarea:

De-a lungul crizei mele, mi-am abandonat practica spirituală şi am îmbrăţişat viaţa reală. Practica mea spirituală au devenit schimbările reale pe care trebuia să le introduc în inima mea. Gândul unei schimbări profunde este foarte înfricoşător. Atunci când treci printr-o criză de viaţă şi de moarte, te confrunţi automat cu o serie de întrebări foarte importante: ce contează cu adevărat în viaţa mea? Ce trebuie să învăţ, să schimb şi să transform în fiinţa mea? Ce anume mă inspiră şi mă motivează?

Personal, am luat decizia conştientă de a-mi urma numai lumina sinelui meu interior. Dar cel mai mult m-au motivat copiii mei. Îmi doream cu ardoare ca aceştia să vadă ce poate face omul într-un moment de criză, să ştie că tatăl lor a refuzat să renunţe la principiile pe care le preţuia cel mai mult în viaţă, în pofida iadului personal prin care a trecut. La ora actuală, practica mea spirituală constă în a-mi curăţa continuu încăperile inimii, în a dărui şi a primi iubirea, a rămâne prezent în viaţa mea şi a altora, a nu mai fugi, a nu-mi mai face griji şi a nu mai amâna. Chiar dacă acţiunile mele continuă să fie imperfecte, cel puţin la baza lor stau valorile mele cele mai profunde.

Nu te amăgi cu gândul că Spiritul există altundeva, în experienţele extracorporale sau în viziunile extatice. Experienţa cea mai profundă a vieţii rezidă în bucuria care ne umple inima atunci când iubim şi când le oferim ceva celorlalţi. Întreabă pe oricine care trece prin confruntarea cu o boală cumplită, sau pe amicii mei din salonul de traume: cu toţii îţi vor spune că trăiesc numai pentru a-şi îmbrăţişa semenii sau pentru a-şi spune unii altora câteva cuvinte bune. Sună ironic, dar adevărul este că atunci când marea criză a explodat în viaţa mea, s-a născut cea mai bună parte din mine. Cu această ocazie am descoperit de ce sunt cu adevărat capabil. Am descoperit cine sunt.

 

11 septembrie

În apropiere de casa mea există un hotel frumos care se autointitulează „cel mai vechi han din America”. Unul din primii săi oaspeţi a fost George Washington, şi nu este greu să ţi-l imaginezi luând cina cu prietenii în camera din spate, al cărei tavan este atât de jos încât chiar şi cei mai scunzi oameni trebuie să se aplece. Am luat cina acolo într-o seară de la mijlocul lunii septembrie, la câteva zile după ce cele două avioane deturnate au atacat şi au distrus turnurile gemene ale World Trade Center. Oraşul New York se află la mai puţin de 150 de kilometri sud de han, de-a lungul râului Hudson. Nu este exclus ca unul din cele două avioane care au plecat din Boston în acea zi fatidică să fi zburat chiar pe deasupra celui mai vechi han din America, în care s-a cazat George Washington cu 250 de ani în urmă.

Înainte de a veni la restaurant, mi-am petrecut cea mai mare parte a zilei singură, stând afară în soarele blând de septembrie. Privind albinele galbene care bâzâiau pe deasupra ultimelor plante înflorite, nu puteam să nu mă gândesc la acele avioane şi la oamenii din ele. Inima mea tristă s-a umplut de tristeţe şi de iubire în acelaşi timp, sentimente amestecate cu lacrimile mele. Deşi eram singură, am simţit prezenţa a milioane de alţi oameni răspândiţi de-a lungul şi de-a latul continentului. Era ca şi cum am fi stat toată ziua împreună, bând din aceeaşi ceaşcă. Mă simţeam de parcă aş fi participat împreună cu ei la înmormântarea a 3000 de oameni, dar şi a naivităţii naţiunii noastre. Până la sfârşitul după-amiezii, când soarele care apunea a început să aurească frunzele de toamnă, am plâns până când am rămas fără lacrimi.

Când am ajuns împreună cu soţul meu la han ca să ne întâlnim cu prietenii noştri, mă simţeam epuizată din punct de vedere emoţional, dar complet deschisă. Cred că doar după naştere, sau după moartea tatei, am mai avut inima atât de deschisă, atunci când am ajuns în acel loc în care durerea se intersectează cu iubirea. Aflată în această stare de conştiinţă, ultimul lucru din lume pe care mi-l doream era să mă duc la acea cină comună cu un grup mare de oameni vorbăreţi. Petrecerea fusese planificată însă de săptămâni, şi aşteptam să vină la ea inclusiv mai multe persoane din afara oraşului.

Ne-am adunat cu toţii în jurul unei mese mari şi vechi din camera din spate a hanului, cea cu tavanul foarte jos. Eu m-am aşezat lângă soţul meu, care de la 11 septembrie şi-a asumat rolul de înger păzitor al meu. De fapt, eu eram aceea care i-a atribuit acest rol. Şi mai bine zis, am început să observ cine era cu adevărat. De la 11 septembrie, am devenit dureros de conştientă de incapacitatea mea de a-i percepe pe ceilalţi oameni: lăsam un procent foarte mic din sufletul lor să îl atingă pe al meu, mă grăbeam să îi judec, şi astfel le diminuam umanitatea. Indiferent dacă era vorba de soţul meu, de prietenii mei sau de preşedintele Statelor Unite, nu eram conştientă de adevărul fiinţei lor. Mă simţeam ca o somnambulă în mijlocul altor somnambuli. Prinşi în mirajul vieţii de zi cu zi, eram cu toţii adormiţi, aproape drogaţi, incapabili să sesizăm visele nobile şi bunăvoinţa celor din jur. Oare începeam să ne trezim?

Sinceră să fiu, în acea zi m-am trezit rugându-mă pentru preşedinte, lucru pe care nu l-aş fi făcut niciodată până atunci atât timp cât ar fi deţinut acea funcţie. Acum am ajuns să îi integrez pe el şi pe soţia lui în inima mea. Mi i-am imaginat mergând seara la culcare, ţinându-se de mână în întuneric şi discutând despre planurile şi despre temerile lor. În loc să mă mai focalizez asupra dispreţului meu declarat faţă de preşedinte – datorat încrederii sale excesive în sine şi incapacităţii sale – simţeam acum nevoia să mă rog pentru amplificarea înţelepciunii şi smereniei sale. M-am rugat ca el să se folosească de această catastrofă pentru a conduce naţiunea noastră către un proces de introspecţie. Chiar dacă rugăciunile mele nu au contribuit cu nimic la transformarea preşedintelui, cu siguranţă au contribuit la transformarea mea, făcându-mă să schimb amărăciunea cu speranţa şi să îmi deschid într-o mai mare măsură inima.

Această situaţie era foarte nouă pentru mine. De regulă, mă uitam la ştiri ca la un eveniment sportiv, eu fiind un fan agitat care stă pe margine şi îşi doreşte cu ardoare ca una din echipamente să piardă şi să fie umilită. Acum orizontul mi s-a lărgit. Nu-mi mai doream ca cineva să scape mingea din mână. Ţineam cu toate echipele şi îmi doream o „dublă victorie”, după cum spunea Martin Luther King Jr. Cu alte cuvinte, nu-mi mai doream să aibă câştig de cauză punctul meu de vedere miop. Dacă existau lucruri pe care nu le cunoşteam, îmi doream să câştige cei care ştiau mai multe decât mine. Dacă înţelepciunea mea putea oferi mai multă lumină, îmi doream să descopăr o cale eficientă de comunicare cu ceilalţi. Peste noapte, am realizat ce pierdere colosală de energie şi de creativitate reprezintă împietrirea inimii şi ce act de curaj este să recunoşti că te simţi tu însuţi excesiv de încrezător în sine şi incapabil.

M-am rugat astfel:

Doamne, te rog, ajută-mă să îmi transcend aversiunea faţă de oamenii cu opinii şi sisteme de convingeri diferite de ale mele, cum ar fi preşedintele ţării. Te rog, ajută-i pe preşedinte şi pe cei din echipa lui să facă acelaşi lucru. Ajută-ne pe toţi să aspirăm către acel gen de victorie care conduce la lărgirea perspectivei personale şi la găsirea unor soluţii durabile. Te rog, ajută-ne să ne focalizăm într-o mai mică măsură asupra schimbării celor din jur şi într-o mai mare măsură asupra perceperii lor aşa cum sunt şi asupra ajutării lor.

M-am uitat în jurul meu la masa la care stăteam cu toţii, începând cu soţul meu, al cărui spirit protector îl ignoram adeseori atunci când mă plângeam şi îi ceream tot felul de lucruri. Lângă el stătea o autoare binecunoscută, care discuta cu cei din jur, arătând mai degrabă ca o fetiţă nevinovată decât ca o autoritate aprigă în domeniul ei de referinţă, aşa cum era. În partea opusă a mesei stăteau doi prieteni vechi şi de nădejde, pe care mă puteam baza, ştiind că îmi vor susţine opiniile în foarte multe domenii: de la politică la artă şi cultură. Amândoi erau autori şi experţi culturali, gânditori profunzi care şi-au petrecut întreaga viaţă lucrând pentru diferite cauze politice. Lângă prietenii mei stăteau doi colegi de serviciu, un cuplu gălăgios şi plin de umor. În această seară păreau însă amărâţi şi plouaţi. Mi s-a părut că toată lumea era la limita rezistenţei emoţionale, având o nevoie disperată de o ancoră în noul ocean de disperare cu care nu erau familiarizaţi.

În timp ce aşteptam să ne fie servită masa, m-am simţit copleşită de imaginea oamenilor din avionul care a intrat în Pentagon, ca şi cum un front atmosferic rece ar fi intrat în camera din spate a hanului. Mi-am cerut scuze şi m-am dus la baie, unde am început să plâng. Cu siguranţă o parte din pasagerii aflaţi în avion au înţeles că fac parte integrantă dintr-un complot terorist în timp ce avionul se apropia de ţinta sa. Unii şi-au sunat rudele chiar înainte de impact. M-am întrebat cum m-aş fi simţit dacă aş fi fost conştientă nu doar de moartea mea iminentă, dar şi de consecinţele grave ale impactului.

Stând în acea baie, m-am gândit la misterul care separă sufletele în timp şi spaţiu, şi le-am mulţumit acelor pasageri. Nu ştiam prea clar pentru ce le mulţumesc, poate pentru demnitatea lor, fiind convinsă că au murit curajoşi şi reconfortându-se reciproc. Dintr-un motiv sau altul, pe care nu îl vom cunoaşte niciodată, aceşti oameni s-au aflat în acel avion. Ei şi-au împlinit destinul, la fel cum noi ni-l împlinim pe al nostru. Tot ce mai puteam face era să am credinţa că facem cu toţii parte integrantă din aceeaşi poveste, dintr-un mit cu un scenariu complicat şi cu o temă centrală a naşterii şi a morţii, a mântuirii şi a evoluţiei.

Când am revenit la masă, cei doi prieteni scriitori discutau despre Barbara Olson, comentatoarea conservatoare de televiziune al cărei soţ, Theodore Olson, a susţinut cazul lui George W. Bush în faţa Curţii Supreme în timpul controversatelor alegeri prezidenţiale din anul 2000. Barbara Olson s-a aflat în avionul care a lovit Pentagonul. Ea şi-a sunat soţul de pe telefonul mobil pentru a-l întreba ce să facă, pentru a-şi lua rămas bun de la el şi pentru a-i spune că îl iubea. Destinul ei mi s-a părut cu deosebire semnificativ, căci îşi amânase zborul cu o zi pentru a rămâne alături de soţul ei de ziua acestuia. Barbara fusese una din persoanele cărora tocmai le mulţumisem la baie.

- Nu vi se pare complet inadecvat faptul că judecătorul Clarence Thomas de la Curtea Supremă a prezentat astăzi un necrolog în memoria lui Olson? a întrebat unul din prietenii mei.

- Ba da, m-a durut sufletul să îl văd acolo, i-a răspuns celălalt.

Fiind extrem de implicată în politică, ştiam că judecătorul Thomas era un prieten apropiat al soţilor Olson. În timpul alegerilor din anul 2000 am stat nedezlipită practic de televizor şi am citit două ziare pe zi, dornică să aflu cât mai multe lucruri despre „inamic”. Faptul că Thomas a participat la înmormântare părea o dovadă tristă a complicităţii Curţii Supreme în alegerea preşedintelui, dar în acel moment îmi doream să cred că el era doar prietenul lui Ted Olson, pe care acesta se putea baza. Când mi-am ridicat vălul de pe ochii inimii mele, mi-am dat jos inclusiv mănuşile de box.

Discuţia de la masă s-a îndreptat apoi într-o altă direcţie. Practicanţii s-au împărţit în tabere şi au început să îi împroaşte cu noroi pe guvernanţi. Dintr-o dată, m-am simţit periculos de epuizată. Mă simţeam ca un cablu electric prins în mijlocul unei furtuni, zăcând expus pe jos şi rugându-se ca nimeni să nu îl atingă, fiind convinsă că l-aş fi electrocutat mortal pe oricine s-ar fi apropiat prea tare de mine. Sperând să schimb tonul conversaţiei, m-am întors către prietenul meu şi l-am întrebat:

- Chiar nu îi putem lăsa astăzi pe Ted şi pe Clarence să fie nişte simpli oameni? Măcar pentru o singură zi? Poate chiar o săptămână? Nu le putem accepta umanitatea în aceste momente tragic?

- Nu, îmi pare rău, dar eu nu pot face acest lucru, mi-a răspuns prietenul meu, părând dezamăgit de capitularea mea subită. Nu după toate mizeriile pe care le-au făcut. Nu după acele alegeri fraudate. Sunt cu toţii nişte ipocriţi şi nişte criminali!

Ceilalţi meseni au fost de acord, iar în timp conversaţia a alunecat către lunile şi anii de dinainte de 11 septembrie, când ne bucuram cu toţii de luxul de a avea opinii separate. Acum, opiniile prea subiective au ajuns să mă deranjeze. Ce diferenţă era între această încăpăţânare şi moralismul rigid al teroriştilor? Spre propria mea surpriză, m-am ridicat în picioare.

- Nu mai ştiu ce să cred, le-am spus celorlalţi. Tot ce ştiu este că foarte mulţi oameni suferă astăzi. Nu mai contează dacă sunt republicani sau democraţi, musulmani sau creştini, bărbaţi sau femei. Dacă nu suntem capabili să simţim o stare de compasiune în această zi, când vom fi capabili? Nu vă daţi seama cât de important este să ne privim înainte de toate ca oameni? Nu înţelegeţi ce se întâmplă atunci când ne excludem reciproc din inimile noastre? Nu înţelegeţi?

Am început să plâng, dându-mă în spectacol. A apărut chelneriţa. Aceasta mă ascultase mai devreme, în timp ce îşi făcea de lucru la mesele alăturate. Şi ea plângea. M-a luat de umeri.

- În timpul săptămânii lucrez la Windows on the World, ne-a spus, referindu-se la un restaurant aflat la ultimul etaj din World Tradiţionale Center. În ziua de 11 septembrie am pierdut 50 de prieteni care serveau micul dejun la restaurant.

La masa noastră s-a lăsat tăcerea, ca o ploaie căzută pe un câmp uscat.

- Singurul lucru despre care ar trebui să discutaţi în această seară este cât de preţioasă este viaţa voastră. Cât de norocoşi sunteţi că sunteţi în viaţă. Cât de important este să vă iubiţi unii pe ceilalţi.

A rămas astfel cu braţul în jurul taliei mele.

- Cât de norocoşi sunteţi, a repetat apoi în şoaptă, cu lacrimile curgându-i liber pe faţă. S-a şters apoi la ochi cu şorţul şi a început să facă curat pe masă.

I-am dat farfuriile chelneriţei ca nişte copii la sfârşitul mesei. Nimeni nu a mai spus nimic. În jurul marii mese din micul salon al celui mai vechi han din American s-a lăsat tăcerea. În acest salon au cinat mii de americani, care şi-au expus părerile de-a lungul a două secole şi jumătate de război şi pace. Noi eram următorii la rând, în acest mare experiment. Oare ne puteam ajuta ţara (şi lumea întreagă) să transforme teroarea în înţelegere, ura în compasiune şi pierderea în transformare? Puteam scoate noi la lumină ce era mai bun în fiecare, în loc să îi silim pe ceilalţi să se retragă în colţul lor defensiv?

Am rămas în această tăcere contemplativă până când prietenul meu mi-a răspuns:

- Sunt de acord că am greşit. Accept corectura făcută de o femeie aprigă şi de o chelneriţă.

Am râs cu toţii, inclusiv chelneriţa, dar cina se încheiase şi ne simţeam cu toţii pregătiţi să plecăm.

În timp ce mergeam către casă în acea seară caldă de septembrie, gândurile mele s-au îndreptat din nou către oamenii din avioane şi către momentul în care au realizat că se îndreptau cu viteză către propria lor moarte. Pentru câteva clipe am uitat de sine, devenind una cu acei oameni, împărtăşindu-le consternarea şi sfârşind prin a înţelege secretul – acelaşi secret pe care îl vom cunoaşte cu toţii atunci când ne vom afla în faţa morţii. În acel moment, singurul lucru care va mai conta va fi cât de mult am ştiut să iubim – să ne iubim copiii, partenerul de viaţă, familia, prietenii, pe toţi cei pe care i-am cunoscut şi care au călătorit alături de noi în scurta vizită pe care am făcut-o în acest loc încântător şi insuportabil în acelaşi timp. Singurul lucru care va mai conta va fi binele pe care l-am făcut noi, nu cel pe care ne-am dorit să ni-l facă alţii.

Cu 600 de ani înainte de naşterea lui Iisus Christos, marele înţelept chinez Lao Tzu i-a învăţat pe oameni: „În momentele de adversitate, faceţi mai mult bine şi umpleţi astfel această lume cu o energie pozitivă mai mare”. Acest sfat rămâne valabil şi astăzi: dacă dorim să trăim într-o lume mai bună, noi trebuie să răspundem la răul din această lume cu binele din inima noastră, să ne ridicăm mai presus de rutinele obosite şi de loialităţile învechite, şi să le înlocuim cu o deschidere interioară mai mare. În acea seară, am ajuns la concluzia că trebuia să permit accesul unui număr cât mai mare de oameni în cercul familiei şi tribului meu: să îl integrez în el pe preşedinte, pe toţi săracii acestei lumi împietrite de război, pe cruciaţii corporatişti miopi, care epuizează resursele lumii, şi pe fanaticii religioşi intoleranţi, care se cramponează de răspunsurile lor simpliste la marile mistere ale universului. Mi-am propus să lărgesc cercul din jurul inimii mele, fără a renunţa însă la convingerile mele, ci doar la mânie şi la judecăţile critice. Mi-am propus să adopt o viziune nouă, bazată pe smerenie.

În timp ce stăteam în întunericul din maşină, lăsându-l pe îngerul meu păzitor să conducă prin noapte, am simţit cum mâna lui Dumnezeu îmi schimbă felul de a gândi, ca şi cum Dumnezeu ar fi fost o chelneriţă într-un bar întunecos, iar eu aş fi fost un pahar pe care aceasta îl ştergea, ţinându-mă de picioruşul inimii mele şi rotindu-mă continuu, curăţând depunerile de pe lentilele vederii mele, astfel încât într-o bună zi să pot vedea lumea la fel ca şi ea.

 

Inimi frânte

Am cunoscut-o pe Sharon când aceasta s-a înscris la unul din primele seminarii pe care le-am ţinut la Institutul Omega. Deşi nu mi-a spus prea multe, m-a impresionat ceva la ea, aşa că mi-am adus imediat aminte de ea când mi-a scris mai târziu o scrisoare. Deşi era mai în vârstă decât mine, fiind ea însăşi o terapeută de succes care lucra cu familiile, mi-a spus că inima ei are încredere în mine. Am început astfel o corespondenţă care a durat ani la rând. Într-o scrisoare recentă, am rugat-o să îmi sintetizeze călătoria pe care a făcut-o de când ne-am întâlnit prima oară. Iată răspunsul ei:

Aveam 45 de ani la acea vreme, dar mă simţeam pierdută. La prima vedere, eram o soţie de medic, mama a doi fii şi o femeie respectată din punct de vedere profesional. În realitate, căsnicia mea era cvasi-destrămată, munca pe care o făceam nu îmi mai spunea nimic, iar copiii mei crescuseră şi plecaseră să îşi facă un rost în lume. Mă simţeam de parcă aş fi scos apă dintr-un iaz stătut. Nu ştiam încotro să mă îndrept în continuare.

A urmat apoi un apel la trezire. Fiul meu Geoff, în vârstă de 22 de ani, care studia în Italia, fusese găsit mort pe malul Tibrului. Nimeni nu ştia ce s-a întâmplat. Moartea lui a rămas până astăzi un mister. Cel mai probabil a suferit un atac de astm în timpul nopţii şi a căzut peste un parapet. Nimeni nu i-a auzit ţipătul. Mi s-a spus că avea o creangă în mână. Nu mă puteam gândi la acest lucru, dar în anul care a urmat am fost bântuită de imaginea lui căzând, agăţându-se de acea creangă, lovindu-se şi suferind. A fost cea mai neagră perioadă din viaţa mea. Îmi doream să mor, căci viaţa mi se părea o suferinţă continuă. Nu mă gândisem niciodată până atunci că vreunul din copiii mei ar fi putut muri înaintea mea. L-am iubit pe Geoff mai mult decât aş putea descrie în cuvinte. Aveam nevoie de el. De aceea, odată cu moartea lui întregul meu univers s-a năruit. Acesta a fost începutul noii mele vieţi.

Moartea lui Geoff a fost evenimentul care a zdruncinat lumea interioară a lui Sharon, placa turnantă care a determinat-o să introducă schimbări majore în căsnicia ei, la locul de muncă şi în simţul identităţii sale profunde. Pentru o vreme, Sharon a coborât de-a lungul spiralei descendente a durerii sale, confruntându-se cu moartea sexualităţii sale, cu destrămarea şi mai accentuată a căsniciei şi cu teama de viaţa însăşi. Lui Sharon i se părea că nu va putea supravieţui morţii lui Geoff. „Moartea lui mi-a oglindit propria durere, scrie ea, aşa cum nimic altceva nu ar fi reuşit. Era o oglindă care amplifica durerea, la fel ca oglinzile care distorsionează imaginea din bâlciuri, făcând-o să pară mai mare şi mai terifiantă”.

Într-un fel, moartea lui Geoff a însemnat chiar moartea lui Sharon, dar şi renaşterea ei. Ea a condus-o pe Sharon în zona de umbră, în care aceasta şi-a regăsit acele aspecte ale sinelui de care avea nevoie pentru a putea începe o viaţă nouă. În timp ce unii oameni se recuperează în urma Procesului Phoenix după câteva luni, maxim doi ani, alţii au nevoie de foarte mult timp. Personal, îi respect pe cei care cultivă procesul atât timp cât este necesar pentru a renaşte apoi vindecaţi şi compleţi. Îi admir sincer pe cei care nu ţin cont de aşteptările culturale care ne împing de la spate să mergem cât mai rapid mai departe după o pierdere atât de uriaşă cum este moartea unui copil, sfârşitul unei căsnicii sau încheierea unei cariere. Dacă nu ne consumăm durerea până la epuizarea ei, aceasta ne va aştepta întotdeauna după colţ. Ea nu se disipează şi nu dispare niciodată de la sine, ci mocneşte în adâncuri, manifestându-se mai târziu, în forme adeseori bizare şi neaşteptate.

Pentru o vreme, Sharon şi-a părăsit soţul şi a experimentat viaţa fără el. Călătoria ei plină de curaj a durat mulţi ani, conducând-o către locuri pe care nu le-a explorat niciodată până atunci. În final, ea şi-a recuperat căsnicia, dar şi simţ puternic al identităţii de sine, al lucrurilor pe care le iubeşte cu adevărat şi al celor pe care le poate oferi lumii. La ora actuală ea este o poetă laureată, o profesoară care predă tinerelor aflate la închisoare, o soţie minunată şi bunica mândră a copiilor fiului ei care a supravieţuit. Iată ce scrie ea:

Nu aş dori să fiu înţeleasă greşit: încă mă mai lupt cu problemele, dar răsplata a devenit clară – sunt integrată plenar în viaţa mea, în momentul prezent. Sunt conştientă de tot ceea ce mi se întâmplă. Nu mai refulez nimic, aşa că am de ales. Nu mai trebuie să trec prin întuneric pentru a renaşte. Optez pentru a rămâne lângă soţul meu, dar mă implic plenar în această relaţie, lucru pe care nu îl făceam înainte. Îl iubesc pe soţul meu în totalitate, exact aşa cum este, şi la fel mă iubesc pe mine însămi. Mâine, Geoff ar fi împlinit 34 de ani. După toţi aceşti ani, nu îmi mai doresc să fie în viaţă, aşa cum se întâmpla altădată. Există momente în care mă umplu de tristeţe la gândul tuturor pierderilor suferite, inclusiv a lui, a tinereţii mele şi a diferitor oportunităţi.

Dar mai presus de toate, sunt conştientă că aceasta este calea mea şi că dificultăţile prin care trec sunt cei mai buni profesori ai mei. Ceea ce vreau să spun este că la ora actuală accept într-o măsură mult mai mare lipsa de permanenţă a vieţii decât înainte de moartea mea „spirituală”. Sunt plenar integrată în această viaţă, în momentul prezent.

Îmi amintesc de o altă femeie care a venit la unul din seminariile mele, care nu a fost capabilă să îşi transforme o mare pierdere într-o schimbare interioară la fel de mare. Soţul ei murise recent, lăsându-i în urma lui pe ea şi pe copiii lui dintr-o altă căsătorie, acum oameni mari. În timpul seminarului femeia a plâns cu lacrimi amare şi ne-a spus că nu îşi va ierta niciodată faptul că nu s-a purtat mai frumos cu soţul ei de-a lungul anilor de căsnicie. El şi-a dorit întotdeauna ca ea să îi accepte copiii, dar ea nu fusese în stare. I se păruse pur şi simplu prea greu. Acum el nu mai era şi era prea târziu. Îl dezamăgise. I-am spus că încă mai are ocazia să îşi răscumpere greşeala acceptându-şi şi iubindu-şi copiii vitregi. Mi-a răspuns că nici nu se punea problema, căci aceştia îi cereau bani şi îi făceau viaţa amară. În mod paradoxal, de-a lungul întregului seminar a continuat să plângă ori de câte ori îşi aducea aminte cum şi-a tratat soţul şi familia lui.

Dacă nu suntem dispuşi să ne confruntăm cu adevărul nostru interior scos la lumină de o pierdere, noi ratăm o oportunitate rară şi cu totul specială de a ne transforma. Deşi profundă, există riscul ca durerea noastră să se transforme într-o supapă sentimentală care ne face să ratăm partea cea mai semnificativă a călătoriei noastre. Dacă trecem prin Procesul Phoenix, oricât de dificil ni s-ar părea acesta, atunci când pierdem pe cineva drag noi ne trezim binecuvântaţi cu o iubire mai mare decât ne-am fi putut imagina vreodată că poate exista. Într-un poem minunat intitulat „În timp ce mă plimbam într-o seară”, W.H. Auden exprimă perfect, în numai câteva rânduri, ceea ce înţeleg eu prin însăşi esenţa Procesului Phoenix:

O, rămâi, rămâi la fereastră

În timp ce lacrimile îţi curg pe obraji;

Vei ajunge astfel să îţi iubeşti aproapele care greşeşte

Cu inima ta frântă.

O inimă frântă datorită pierderii, dar deschisă şi transformată, poate iubi întreaga lume, inclusiv pe locuitorii imperfecţi ai acesteia. O femeie care şi-a pierdut fratele în anul 1995, datorită bombelor puse în clădirea Murrah Federal Building din Oklahoma City, scrie: „A fost îngrozitor ce s-a întâmplat, dar viaţa mea a devenit diferită în urma acestei tragedii. A devenit mai profundă. Mă simt conectată cu oamenii pe un nivel mai real”. Cu siguranţă, Sharon ar fi de acord cu ea, la fel ca şi ceilalţi oameni ale căror poveşti le-am împărtăşit în această secţiune a cărţii. Partea următoare prezintă propriul meu Proces Phoenix, care mi-a remodelat inima şi m-a condus personal la o viaţă mai profundă.

A apărut în: 2016-11